Traseu pentru un weekend fericit – de la Mălăiești la Vârful Omu, prin Hornul Mare și înapoi prin Valea Cerbului

11960221_10153226575373843_945680408546799483_n

Există multe feluri în care te poți relaxa la sfârșit de săptămână. Și poate, la fel de multe feluri, în care te poți obosi până la epuizare. Dintre cele două, aș vrea să vă povestesc astăzi, nu despre relaxare, ci despre oboseală, despre genul acela de oboseală, cu care nu te pricopsești de nicăieri altundeva, decât de pe munte.

Libertatea locuiește în munti,

spunea Thomas Mann într-una dintre carțile lui. Și spunea atât de bine!

***

Mersul pe munte e ca o terapie. O terapie care nu dă greș niciodată, al cărei rol e să-ți curețe corpul și mintea, de tot răul pe care l-ai adunat până atunci.  E ca o adiere de vânt la apus, într-o zi de toamnă cu soare, ca o dojeneală de mamă blândă si bună la suflet, ca un echilibru mistic, pe care-l înțelegi abia după ce-ai ajuns în vârf.

Cunosc oameni care merg pe munte în fiecare weekend. Și vara, si toamna, și iarna și primăvara. În fiecare anotimp. Oameni, pe care îi respect pentru atasamentul lor față de natura. Oameni care aleg să se regăsească în pas vioi, cu rucsacul în spate și bocanci în picioare. Oameni pentru care pământul, pădurea, mirosul de brad și de piatră sunt lucruri fără de care nu pot trăi.

Eu nu merg chiar asa de des pe munte, dar merg măcar de două ori pe sezon. Nu pot aștepta vara, dacă n-am vizitat muntele primăvara, nu mă pot bucura de toamnă, dacă n-am urcat măcar o dată pe munte vara. Și tot asa. E un sentiment interesant, de care nu te poți lipsi orice ai face.

Nu e ușor să vorbești despre drogurile tale, mai ales dacă e vorba despre munte.

 

                                   Râșnov – Cabana Mălăiești –  un traseu usor, de circa 3 ore

11225361_10153226576718843_6023675418265429946_n

***      

Traseu Râșnov – Valea Glăjeriei – Mălăiești

Marcaj și timp3 ore, marcaj banda albastră, dificultate medie

tape_blueAm plecat din Râșnov miercuri dimineața, urmând drumul forestier spre Uzina Electrica, care trece prin Valea Ghimbavului  către Valea Glăjeriei și apoi către Valea Malăiești. Am ajuns la destinație în jurul prânzului, tocmai bine pentru o ciorbă la cabană. Urcarea prin pădure este ușor accesibilă până la a doua jumătate a drumului,  unde urcusul  poate deveni destul de solicitant. Cărarea nu e întocmai lină, deși e lipsită de pericole. Traseul ușor, lejer, marcat cu bandă albastră,  l-am parcurs în procent de 100% prin pădure. Eu mai urcasem pe același traseu și iarna, pe cod galben de viscol și ninsoare, când alte trasee sunt complet interzise, așa că, de data asta, urcatul prin pădure mi s-a părut floare la ureche.

Vei trece și tu cu bine  peste cele trei ore de urcat, dacă ai un minimum de exercițiu fizic, dacă nu ți-e teamă de întuneric (prin pădure e mai mereu întunecat, deși n-ai zice) și mai ales dacă suporți, fără să începi să plângi, zgomotele din tufișuri.

Nu ai ce căuta pe acolo, dacă ești slab de inger, nu știi cum arată ursul și n-ai citit nici măcar o dată, ce să faci în cazul în care îti apare în cale. Vorbesc serios! Dacă vrei să urci pe la umbră, când afară sunt peste 30 de grade, și mai ales dacă alegi o altă zi, și nu neaparat weekendul așa cum am făcut noi, bagă de seamă ce-ți spun și nu te abate de pe traseul marcat cu bandă albastră! Nu pierde vremea prin tufișuri după mure și dacă se întâmplă să fie prea multă liniște în jurul tău apucă-te de cântat!

Zona până la cabană e marcată ca habitat natural pentru urșii bruni, asa că, ai toate șansele să le faci din mână de pe cărare. Nouă ni s-a tăiat de cel putin 10 ori respirația.

***

                         

                Valea Mălăiești, de o frumusețe cum rar întâlnești

 

11694106_10153164486978843_1498542357110265773_n

Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele. Frank Herbert

Ca multe alte văi din Bucegi , Valea Mălăieștilor este o vale glaciară, care s-a format în urma alunecării unui ghețar și care coboară frumos, în trei trepte de sub Hornul Mare până la cabană. Undeva, la limita pădurii se află și cabană, la o altitudine de fix 1720 de metri. Imediat în apropierea cabanei se află și un mic izvor, care de cele mai multe ori, dacă nu plouă, rămâne fără apă.

Noi ne-am tras sufletul la cabană, ne-am luat câte un cidru adus în rucsac de acasă și ne-am așezat pe iarbă să contemplăm natura. Am stat așa, cu ochii-n sus, spre crestele munților până la amurg, când a trebuit să ne ducem să ne îmbrăcăm pentru că deja se făcuse destul de rece.

De jur-împrejur, natura se dă în spectacol cum nici nu ți-ai închipuit vreodată. Și o face cu blândete, de parcă te-ar ocroti, pe tine, omul, cel care ai venit aici să-i bătătorești cărările, să-i bei apa din izvoare, să-i lași urme pe stâncile pline de zel.

 

11261199_10153224904943843_8336672870704629374_n

Si de parcă n-ar fi suficient, diminețile la Mălăiești miros întotdeauna a omletă. Și a liniște. Peisajul idilic al dimineții, nu te lasă să vorbești, decât atât cât ai nevoie. De fapt, asta-mi place mult pe munte – tăcerea. Schimbul de priviri dintre oameni. Ochii limpezi. Aerul care te pătrunde de fiecare dată când ajungi pe o culme, vântul arțăgos, ploaia, pietrele umede, zgomotul nefiresc din Hornul Mare.

***

                                               Spre Vârful Omul prin Hornul Mare – 3 ore, 

 

14545_23312_13

A doua zi, ne-am trezit dis-de-dimineață și am așteptat să răsară soarele de după creste. E păcat să ratezi diminețile pe munte. Pe la 9.00 eram deja în urcare spre Hornul Mare.

Ca să ajungem de la cabana  la baza Hornului , am mai urcat aproximativ 2 ore în pas lejer, timp în care ne-am oprit să admirăm peisajul absolut fermecător. Baza Hornului Mare se află la o altitudine  de 2.100–2.200 metri. Până să ajungi aici însă, ai de urcat pe culmi stâncoase și anevoioase pe alocuri. Traseul dinspre Mălăiești spre Omu pare destul de prietenos de jos, dar vă rog eu, să mă credeți pe cuvânt – nu este! Mai ales dacă începe ploaia. Ne-am scos repede pelerinele ( nu plecăm niciodată fără pelerine) și am urcat mai departe.

Orice pas prin Hornul Mare trebuie făcut cu grijă, cu grijă pentru cel care-ți urmează din spate. Nu ai nevoie de mult pentru a provoca o avalanșă de pietre. Iar dacă plouă, șansele să aluneci, cresc direct proporțional cu mărimea stropilor de ploaie. În plus, nici fulgerele nu-ți sunt cei mai buni camarazi, în astfel de momente așa că tot ce trebuie să faci dacă te întâlnești cu astfel de situașii este să continui să urci. Dar să nu te oprești. Nici măcar dacă ești toată murdară de noroi de la gât în jos.

Dacă nu știi cum arată un horn, imaginează-ți 200 de metri diferență de nivel prin bolovăniș. Apoi promite-ți ție, însuți, și celor dragi, că nu vei urca niciodată pe acolo, decât cu foarte mare grijă, cu echipament corespuzător, pelerină de ploaie și bocanci de munte. Și doar vara. Pentru iarnă nu trebuie să-ți faci griji. Traseul e complet interzis dacă ninge.

11143637_10153170984968843_6487531924987007166_n

Eu m-am bucurat de peisaj ca de o întâlnire cu un Dumnezeu îngăduitor.

11990552_10153224907228843_3836558183378610549_n

                                                     Cafeaua n-a avut niciodată un gust mai bun.

***

Înapoi spre Bușteni prin Valea Cerbului , 4 – 5 ore

11836904_10153166551503843_2839856364540807449_n

Traseu – Cabana Omu – Valea Cerbului -Poiana Costilei -Bușteni

Marcaj și Timp – 5 ore, bandă galbenă, dificil.

Distanță – aproximativ – 10 kilometri.

                                  Despre Valea Cerbului auzisem de mai multe ori povești urâte, de la prieteni, care-și blestemaseră zilele pentru că au ales sbanda_galbenaă coboare pe acolo. Dar niciuna dintre povești nu m-a speriat deloc. Ba dimpotrivă. Mi-au alimentat curiozitatea și setea de coborâre pe același traseu. Adică – dacă am coborât Marele Grohotiș din Piatra Craiului – cum de m-ar speria Valea Cerbului? Ar fi ilogic mi-am zis.

Intradevăr – nu m-a speriat. Dar m-a exasperat cu frumusețea și efectul ei de fată morgană, de nesfârșită vale.

Văzută de sus, Valea Cerbului pare destul de prietenoasă, o vale glaciară, care coboară lin până la baza pădurii. Potecile parcă te invită la plimbare. Nu te invită.Traversarea văii este destul de sigură, dar extrem de lungă și de obositoare, chiar și pentru cei cu experiență și genunchi rezistenți. Pe drumul de întoarcere mă gândeam cu nedumerire la cei care aleseseră să urce spre Vârf pe acolo. Mie cred că mi-ar fi luat două zile și tot nu aș fi ajuns vreodată la destinație. Când părea că se termină și că vom ajunge și noi, ca oamenii, măcar la intrarea în pădure, exact atunci îți dădeai seama că urmează să mai traversezi alți 3 kilometri  de bolovani.

Cu toate acestea, Valea Cerbului e una dintre cele mai frumoase văi din țara noastră, pe care, dacă iubești cu adevărat muntele, trebuie să ajungi măcar o dată în viață. 

11924577_10153224912898843_5704184475341413868_n

Am ajuns în Bușteni extenuați, cu nervii întinși la maxim, după o ploaie torențială pe ultima sută de metri prin pădure. Când am urcat în tren eram atât de obosită încât singurul lucru pe care-l puteam face era să mă uit în gol la alți oameni. Dar era o oboseală atââât de plăcută!


Convorbire cu Dumnezeu

813639-free-sunny-day-wallpaper

(…)

Nu vorbești cu mine? îmi șopti Dumnezeu zâmbind.

-…Îți place să mă chinui, îi răspunsei cu jumătate de glas…

Nu mai pot scrie. Penița stiloului îmi scrijelește foaia albă și moale de așteptare, cerneala nu mă mai asculta iar degetele îmi stau înclestate sub privirea tristă și tâmpă a egoului meu interior. Nu-l mai aud și presupun că…nici el nu mă mai aude.

Cine nu te mai aude?

– Sufletul. Cateodată, toate aceste stari interioare îmi par atat de indepartate, încât, atunci când se întâmplă să mi le amintesc , simt cum mă gâdila ușor, ca o adiere de vânt primăvărateca și nevinovată.

Vorbesti cumva despre stări absolute? Stări de reverie? Stări de iubire?

– Azi am băut apa dintr-un pahar cu gust de amintire.
Să înteleg că-ți displace gustul nostalgiei?
– Nostalgia? …Nu a fost nici dulce, nici amară. Am simtit-o pășindu-mi lin papilele inimii. Am inchis ochii de frică să nu-mi trezească din nou plânsul de copil pe obrajii abia vindecați. Sau să mă transpună din nou iubirii excesive de Dvorak sau Rachmaninov.

Notele tale muzicale îmi vorbesc despre iubire…

– Nu neg că-mi lipsește cheasolul iluzoriu din incipitul de iubire idealistă la care am visat și la care, probabil, ca în mod inconstient, mai visez încă…
Ar fi o prostie. Clapele pianului m-au tțnut în viață. Datorită lor supravietuiesc. Clapele pianului și trenul…și vocea lui candidă.

Dar nu te impiedica nimeni să visezi… De altfel, iubirea luminează cea mai frumoasa parte din noi…

– O iubirea adevarată e mai mult decât o iluzie, nu-i așa?
Iubirea  se poate transforma în tot ce poate fi mai tragic in lume…Depinde doar de voi, oamenii să o simtiti pe cea adevarată si să nu o pierdeți…Totul se află în inimă…
– Deseori, memoria olfactica mă chinuie si mă sugrumă printre imagini si culori apuse, fără să-i pese în nici un fel de suferința la care m-ar putea supune…

Uneori, trebuie să faci mari ocoluri pentru a ajunge la tine. Nu e ușor…

– Și de unde stiu că iubirea…e iubirea adevarată? Cea pe care o caut?

Credință și sens. Dacă Dumnezeu există și noi credem în el, atunci nu am pierdut nimic, dar dacă Dumnezeu există și noi nu credem în El, atunci am pierdut totul…

Puterea de a lupta pentru sine e un lucru minunat. Orice sfârșit nu e decât un alt început…

– Urăsc timpul…

Te-ai maturizat în suferința…nu e nimic grav.. ”dragostea este întradevăr , unicul răspuns, la tot ce se sfârșește’’…(O. Paler)

A existat o vreme când și eu eram inocent. Atunci puteam fi nepăsator. Acum nu se mai poate. Nici tu nu mai poți.
’ Vina ți-a deschis ochii, te-a făcut să depinzi de faptele tale și de ceea ce iubesti. Și, practic, nu mai există drum înapoi. Timpul inocenței e un paradis pierdut. Tot ce îți rămâne e infernul lucidității și puterea de a iubi și mai mult.’’…

Am ridicat ușor tâmplele și i-am cuprins privirea blândî. Dumnezeu m-a luat de mână și mi-a zâmbit solar.


Webstock – primul eveniment dedicat celor din online la care abia aștept să particip

 

webstock-2015

Vineri, 2 octombrie merg pentru prima dată la Webstock, așa că trebuie să vă mărturisesc că sunt tare încântată. Îi mulțumesc, astfel, lui Cristian Manafu, pentru că a binevoit să-mi permită participarea la eveniment în calitate de blogger oficial.

N-am fost niciodată prima pe listă, la niciun fel de eveniment dedicat celor din online. Si nici de lifestyle. Nu le-am avut la suflet. Mi s-a părut mereu c-ar fi o pierdere de timp si implicit de bani și că aș încuraja oarecum evenimentele artificiale, la care participi doar din curtoazie, fără niciun fel de  dorință veridică spre a învăța ceva. Adică, dacă tot vrei să fii specialist, de ce nu ești autodidact?  Sau dacă tot ești dispus să cheltui ceva bani pe educația ta, de ce nu te înscrii la un curs cu profesori acreditați, care să-ți acorde atenție doar ție? Am greșit si eu de-alungul timpului. :)

De când mă știu am fost autodidactă și am învățat singură. Dar asta mi-a mers până de curând, de când m-am hotărat cu adevărat să învăț digital și mi-am dat seama că am nevoie de lideri din domeniu, pe care să-i bulversez cu întrebările mele. :)

Despre blogging mai știu câte ceva, să ne-nțelegem. Am de câțiva ani buni un blog în blogspot (wow- de dragoste și romanțe) si unul în wordpresse, deci  dovezi că am încercat există. Dar știti și voi cum e. Dacă nu se leagă, nu se leagă. Dacă e lene – nu e ambiție.

Dar un lucru e sigur. Digital nu înveți niciodată de unul singur în sufrageria ta de 34 de metri pătrati, cu nasul în tutorialele de pe Youtube. Asta știu cu siguranță acum. Sau oricum – tutorialele nu sunt suficiente. De câte ori se termină un filmulet la care mă uit am senzatia că s-a sfârșit lumea. Aș fi vrut să am acolo pe cineva care să-mi confirme și sub o altă formă ce a spus nenea din tutorial. Să vină cu exemple și să-mi vorbească din proprie experiență, eventual.

Dar nu s-a putut niciodată. Așa că m-am enervat, mi-am deschis un Excel și mi-am făcut o listă de evenimente dedicate celor din online, la care mi-aș dori să particip. Asa am ajuns si la Webstock, cea mai mai mare conferinta de Social Media din România, de care auzisem clar și în alti ani. Între timp am mai crescut și eu, așa că am și acționat. Webstock e primul eveniment dedicat celor din online, la care abia aștept să particip. S-au aliniat astrele, în sfârșit. :)

Așadar, Vineri, 2 octombrie, mă găsiți la Webstock, cu urechile ciulite și tone de întrebări pentru participanți. În primul rând. Sper să nu-mi muște pisica limba până atunci. S-a afisat deja si programul http://www.2015.webstock.ro/program/ , deci suntem pe drumul cel bun.

Deci cu cine mă văd la Webstock?


1 milion și jumătate sub ochii mei – Coloanele de bazalt de la Racoș

556775

Stii weekendurile alea în care îți dorești parcă să te urci în mașina și să ajungi într-un loc nou, în care să te umpli de energie pozitivă?

Daca ți-e poftă vreodată de o astfel de energie sau ești pasionat de geologie, pietre, istoria pământului și alte nebunii, te invit călduros să te opresti pentru câteva ore, la cariera de la Racoș.

Departe de a fi încă o destinație turistică în sine, Racoș se află în centrul țării, în extremitatea nordică a județului Brașov. Satul (comuna acum, dacă nu mă înșel) nu are mai mult de 3000 de locuitori, cum sunt, de altfel, toate comunele noastre de pretutindeni.

Drumul spre Racos leagă Brașovul de Sighisoara și începe practic din dreptul comunei Hoghiz.  Ajungi aici destul de repede fie cu mașina, cu trenul sau cu bicicleta. Întreabă sătenii și-ai să vezi că te vor îndruma, gesticulând cum știu ei mai bine cu ambele mâini, de parcă viața lor ar depinde de asta. Și poate că depinde. Racoș e un sat cu case sărăcăcioase, într-o palmă de pământ, cu miros de flori sălbatice. Limba lor nu prea ai cum s-o înțelegi. 70% dintre localnici sunt maghiari sau sași. Despre engleză nici nu încape discuția.

Racoș-ul e o binecuvântare pentru săteni de la cineva cu puteri supranaturale. Liniște și pace. Un lac de smarald. Un castel uitat de lume, un pod mișcător vrednic de filmele alb negru și un vulcan stins, tare de demult.

Imediat cum treci granița satului, vulcanul din Cuaternar te îmbie să faci pași prin zgura roșie. Micul Canion, aluzie la Marele Canion din Colorado, Vulcanul de la Racoș a erupt pentru ultima oară acum 10.000 de ani. De-alungul timpului, din craterul vulcanului s-a explotat mult timp zgură, motiv pentru care astăzi peisajul seamănă cu cel de pe Marte. Zona a fost declarată rezervație naturală deoarece, oricât te-ai strădui, rar ți-e dat să vezi un astfel de peisaj în țara noastră.

racos

Racoș – lacul de smarald

La Vulcanul de la Racoș nu mergi decât dacă ești  ferm convins că iubești natura. N-ai să vezi nimic organizat, nicio tarabă de suveniruri, nici un grătar, niciun drum asfaltat.  La Racoș praful din carieră, praf pe care îl simți, îl miroși si îl accepți de la distanță, poate fi singurul tău prieten. Cu puțin noroc, s-ar putea, totuși să te salveze lacul de smarald, dacă ești doar un curios rătăcit prin împrejurimi.

Lacul de smarad, oaza de liniște, terapia pentru globul ocular. Lacul are cel puţin zece metri adâncime şi o sută de metri lungime si s-a format mai puțin în urma topirii zăpezii şi mai mult datorită acumulării apei freatice. E un lac tânăr, care datează de acum zece ani, de când exploatările de bazalt au încetat, iar zona a fost declarată rezervație naturală. Poți și campa acolo, dacă ești amator.

Ei bine, în sfârșit, dacă ajungi la Racoș nu trebuie să ratezi sub nicio forma Coloanele de bazalt. Ele-s vrednicia locului. O să găsești acolo, uitându-le la coloane, urme ale istoriei pământului, de mai bine de 1 milion și jumătate de ani.

Coloanele-de-bazalt-de-la-Racos-Muntii-Persani_07

Puțină lume, prea puțină stie că avem în România un fenomen geologic atât de interesant! E de-a dreptul fascinant!

Coloanele sunt dovezi vii ale eruptiilor de lavă bazaltică, o lavă înceată, care pare-mi-se, că s-ar fi răcit prea repede în drumul ei spre nicăieri și ar fi tensionat roca, scobind-o în fâșii. Nu vă povestesc mai multe! N-are sens. La un simplu research găsiti un million de informații pe internet. Poveștile vin cu precădere din zona Irlandei, unde natura pare să-și fi lăsat mai mult amprenta pentru nesătui de astfel de fenomene.

Pe mine locația m-a cuprins în brațe cu totul și mai apoi mi-a dat drumul, ca să mă pot gândi cu nesaț la ea. Am petrecut o zi întreaga acolo, zi în care am citit, m-am îmbăiat și am admirat de la înălțime pământul, care nu s-ar fi gândit nicio clipă, că va ajunge aici, cu mine.  

Un milion și jumătate de ani, sub ochii mei!