Să i se taie capul Oanei Zamfir!

 

Oana-Zamfir5

O să-mi pun ștreangul de gât și-am să mă arunc cu el din Turnul Effel, în formă de protest pentru toate răutățile pe care le-am auzit azi și ieri despre Oana Zamfir.  E plină lumea de hiene, de nemulțumiți și atotștiutori. Hai să râdem toți de prezentatoarea asta, pe care n-am văzut-o nici măcar o dată, într-un jurnal sau într-o emisiune. Hai să râdem în hohote, s-o blamăm, să ne asigurăm că nu mai poate dormi noaptea de hazul nostru. Suntem exact în același punct biblic, în care străpungem cu lancea, de plăcere, doar ca să ne convingem că am avut dreptate. Și apoi să dăm bine pe Facebook.

Ieri, o știre de cancan, a devenit virală, dupa ce Oana Zamfir, prezentatoare la Digi24, (un excelent jurnalist pentru post până mai ieri) a îndrăznit să-l întrebe pe liderul Studenților din Piața Universității, Marian Munteanu dacă era acolo când au venit minerii.

Nu știu câți dintre voi ați fost vreodată într-un studio de știri. Nu știu câți dintre voi cunoașteți care e rolul echipei din spatele unui jurnal. Și mai ales, nu știu câți dintre voi știți, care e rolul producătorului și a întregii echipe din spatele unui jurnal de știri? Probabil foarte puțini, comparativ cu puhoiul de revolte pe care l-am suportat ieri pe Facebook.

Ați observat în înregistrarea aia, (la care vă uitați toți ca la dovada supremă a incompetenței), că Oana a repetat întrebarea? Aceeasi întrebare, adresată pentru a doua oară aceluiași interlocutor prin telefon.(adus de nicăieri în direct). Aceeași întrebare, cel mai probabil, fără niciun insight în cască. Unde era producătorul, vreau să știu!? Unde era producătorul care și-a lăsat prezentatoarea să-și dea duhul  efectiv pe post, într-un timp în care, și el și echipa lui, fie se scobeau în nas, fie mâncau semințe. La propriu.

Sunt de acord cu voi până la un punct. Oana a greșit. Cu toții greșim. Chiar și la televizor, sub presiune, cu toate luminile îndreptate spre noi. Cu toată dicția din lume. Cu sau fără experiență. Cu tot cu informațiile pe care le avem despre un anumit subiect. Chiar greșim. Televiziunea nu e întocmai floare la ureche, cum au impresia unii dintre voi. În televiziune ești mereu supus unui ritm alert, casca trebuie să rămână în ureche, privirea trebuie îndreptată spre prompter, tu trebuie să te concentrezi, cameramanul trebuie ignoraț. Emoțiile trebuiesc să dispară. Uneori îți iese. Alteori nu. Hai să fim mai puțin îngăduitori față de greșelile noastre la locul de muncă și mai puțin hiene față de greșelile altora. Ce ziceți? N-ar fi mai corect?

Acum – eu aș vreau să vă întreb altceva – Nu vi se pare că depășim puțin simțul proporțiilor? Până la urmă acest Marian Munteanu nu e nici Napolen, nici Ștefan cel Mare.

Poate că eu aș fi avut nevoie, ca telespectator, de confirmarea acestui domn Munteanu la întrebarea Oanei. Și știți de ce? Pentru că eu habar n-aveam cine e Marian Munteanu până mai ieri. Poate că ar fi fost frumos din partea eroului să fi fost erou, până la capăt, și să-și fi completat interlocutoarea cu un răspuns mai empatic. Ce ziceți? Ca de exemplu – ”Da domnișoară, eram în subsolul Universității și abia apoi am ajuns și în Piață.” N-ar fi fost mai simplu? Parcă  m-am cam săturat de același umor negru, caracteristic emisiunilor avide după rating.

Am dat un search pe Facebook să vad de curiozitate cum stăm cu empatia, uluită fiind de ce-mi vedeau ochii pe newsfeed-ul Facebook-ului. Iar rezultatele m-au scos din sărite. M-au întristat.

O știu pe Oana Zamfir din liceu, deși n-am avut niciun schimb de replici față-n față, niciodată.  E brașoveancă. Așa că dați-mi voie să-i iau apărarea în fața șacalilor, într-o situație în care eu, personal, aș fi clacat.

Despre Gala Oscarurilor, transmisă în direct de la Los Angeles la Digi ați auzit? Peste 200 de ţări au difuzat atunci ceremonia de la Hollywood, care răsplăteşte cele mai importante realizări în domeniul cinematografiei în decursul unui an. În România, decernarea premiilor Oscar s-a făcut exclusiv la Digi, iar prezentatoarea noastră n-a fost nimeni altcineva decât Oana. Oana Zamfir. M-am uitat la Oana cu mare drag, pentru că nu mai văzusem de ceva vreme un prezentator atât de bine documentat și informat.

Sunt plictisită, mâhnită și obosită de cei care nu pot dormi noaptea, tocmai pentru că și eu greșesc la locul de muncă pe care-l am.


Tu îți saluți prietenii de pe Facebook pe stradă?

urban-438393_1920

Dacă empatia pe care o manifestăm zilnic pe Facebook, față de cei care ne apar în timeline, ar avea aceeași frecvența și în viața reală, am fi cu toții mai fericiți. Eu asa cred.

Dar parcă ne e mult mai ușor să aprobăm cu un like statusul prietenului nostru pentru că ne place locul în care a fost, pantofii pe care-i poartă, sau cauza pe care o susține, în loc să ne facem timp 30 de minute pentru o cafea și un schimb de impresii.

Sunt disperată  de fiecare dată, când Facebook-ul îmi afișează pe profil, de ziua mea, sute de urări de bine, din partea unor oameni, care, daca te văd pe strada, nici măcar nu te salută, pentru că nu te cunosc personal. Pentru că te stiu doar de pe Facebook si asta merită doar o privire luunngă, nicidecum un salut în toată regula. Și salutul costă mult.

Mă enervează la culme asta. Pe Facebook suntem cei mai buni prietenoși,  cei mai empatici, cei mai cool. Până ieșim din casă și alții se străduiesc din răsputeri să ne convingă că, bunele  maniere din viața reală nu contează.

Nu stiu ce cred psihologii despre asta, dar eu cred că ne îndreptăm vertiginos spre cea mai nesănătoasă formă de socializare, care a existat vreodată.

Aseară m-am întâlnit la Starbucks, cu o fată pe care o văzusem  o singură dată în viata reală, cu mulți ani în urmă, si, pe care o cunoscusem prin intermediul unui proiect la care lucram în acea perioadă. Eu de partea clientului, ea de partea agenției. Ne-am împrietenit repede pe Facebook și de atunci, ne-am făcut părtașe, cumva, fiecare, la viața celeilalte. Dar nu ne-am mai văzut niciodată, până ieri, desi, am fi avut o multime de lucruri de împărtășit. Schimbul nostru de like-uri a câștigat de prea multe ori, în fața oricărei cafele aburinde, pe o terasă frumoasă. Și m-am enervat la culme, astăzi, când am realizat asta.

Săptămâna trecută,  Zuckerberg  a anunțat că sunt în teste câteva butoane noi, de tipul emoticoanelor, care ne-ar putea ajuta să ne exprimam si mai bine emoțiile pe platforma de socializare. Am citit update-ul omului de pe Facebook pe diagonală și m-am enervat.

Dacă ești prieten cu mine pe Facebook și te văd pe stradă cu proxima ocazie, îți recomand să-mi răspunzi la salut. Altfel – șterge-mă din lista ta de prieteni. Vreau un univers cât mai aproape de realitate.


Radu Restivan, maratonist de zile mari

sport-970443_1920

Îl propun pe Radu Restivan ca prezentator TV pentru o emisiune internațională de sport. Online dacă vreți. Să participe la toate maratoanele și ultramaratoanele la care dorește și să ne promoveze țara în toate colțurile lumii. Și-apoi să-mi devină antrenor personal de cycling și să mă ajute și pe mine să particip la maratoane alături de el.

Dintre toți alergătorii amatori, de senzație, pe care-i am prin preajmă la momentul actual, sau pe care-i observ pe Facebook, Radu Restivan mi se pare de departe cel mai tare. Are carismă, voce, energie și  talentul de a cuceri oamenii. Și cel mai important – dorința de a le inspira altora pasiune pentru sport. Se vede din cale-afară că-i fascinat omul de sport, motivat de propriile reușite și susținut de mulți alții în ceea ce face. Astfel de pasiuni  – atenție – trebuie apreciateȘtiu că toată lumea aleargă astăzi. E la modă. Dar nu toată lumea aleargă ca el. Și el nu aleargă ca toată lumea. Te convingi singur de asta dacă dai un search pe Google cu numele lui. Sau pe Linkedin.

Nu sunt prietenă cu Radu. Și nici nu m-a plătit ca să-l ridic în slăvi. Aș vrea totuși să mă ia și pe mine cu el la maratoane. Asta urmăresc. 😉

L-am remarcat pe Radu, pentru prima dată, astăzi, pe Youtube în timp ce căutam un video de prezentare a Bucureștiului pentru o conferință din Bangkok. Bucharest Marathon 2015 Discover the world throught its marathons. Mi-a captat atenția. Mi-a întărit dorința de a alerga din nou. M-a motivat și vreau să-i mulțumesc.

http://https://www.youtube.com/watch?v=tRKh2wFW2OU

Relația mea cu sportul e vie. Am crescut într-un oraș așezat, cu munți de jur-împrejur și un stadion destul de mare la o stradă distanță de casă – Stadionul Tractorul. În copilărie am cochetat 5 ani cu sportul de performanță. Am făcut floretă, într-o perioadă când, toate prietenele mele mergeau la balet. Floreta, vă asigur nu e  deloc un sport ușor. Dar despre asta într-un post viitor.

Am renunțat la floretă acum mulți, mulți ani.

Și, de atunci am în mine un virus care zvâcnește nervos, ori de câte ori mă urc pe bicicleta mea de hipster sau alerg în parc maxim 5 kilometri. Parcă, totuși, nu-i de ajuns.


Webstock 2015 – nota 8, cu indulgență

Webstock de nota 8

S-a dus și Webstock 2015. Pe o scară de la 1 la 10, prima ediție de Webstock, la care particip nu primește mai mult de nota 8. Cu indulgență. E adevărat că sunt pretențioasă când e vorba de evenimentele la care particip, dar în definitiv e vorba de timpul meu, de așteptările mele personale si profesionale, așa că mă simt datoare să vă împărtășesc și vouă din experiența mea.

Nu sunt deloc o persoană care-și dorește faima. Nu sunt deloc opulentă și n-am nevoie de confirmări, care să-mi gâdile orgoliul propriu de specialist în comunicare. Nu mă pup cu foști profesori de la facultate și nici nu le zâmbesc, dacă nu-mi plac. Din politețe. Mi-ai fost profesor la facultate? Te respect, deci nu te pup pe obraz. Ești organizatorul evenimentului? Foarte frumos, tot nu te pup, nici măcar pe obraz! Și nici nu mă mâțâi pe lângă tine în speranța că mă vei invita și la anul la Webstock. Nu cred că e cazul. O să-ti scriu atunci un mail si tu o să-mi răspunzi dacă vrei sau nu. Dacă-ți place de mine sau nu.

La Webstock am văzut mulți pupici de PR-iști, trimiși către persoane pe care și ei le cunosc doar de pe Facebook. Pițigăiala de PR Event nu-mi e deloc la suflet. Sincer vă spun. Ai voie să zâmbesti omului, să-l binedispui, dar te rog eu nu-mi zâmbi fals. Că te văd și te simt. Și-mi doresc să mă sinucid cu tot cu zâmbetul tău.

M-am dus la Webstock 2015 cu speranțe mari. Prea mulți sponsori, prea puțină informație pentru mine. Prea multe hastag-uri pentru un șampon. Prea puțin wi-fi convenabil pentru ditamai campania Vodafone 100G.

Am spus-o de mai multe ori și o repet – pentru ca un eveniment să fie bun, ai nevoie de speakeri buni. De profesioniști. De oameni carismatici, cu bun-simț, cu pregătire. Social Media Strategy a salvat Webstock-ul, vă spun.

Ca speaker, vreau să vii la Webstock cu materiale, cu o prezentare, cu o bomboană pe care să mi-o dai s-o sug, până la sfârșitul minutelor tale de faimă. De aceea  vin. Să aflu ceva vrednic de laudă, să mă ajute, să-mi dea idei, să fiu cu ochii pe tine și la alte evenimente la care participi. Să-mi facă plăcere să vorbesc despre tine, chiar dacă nu te plac prea tare.

Pe Mugur Pătrașcu de la Ileo nu l-am plăcut mereu. Are asa…un soi de aroganță, pe care n-o înghit deloc. Dar el ca specialist îmi place. Pe vremea când îmi dădea teste din marketing online la facultate nu eram la fel de deșteaptă, încât să înțeleg că mă vor ajuta cânda. Visurile mele de reporter TV, chiar și de provincie, nu se legau deloc de seminariile lui.

Mugur Pătrașcu chiar și-a intrat în rolul celui mai bun speaker de  la Webstock. Omul a știut pentru ce-a venit. Și-a venit pregătit. Să fie lider, să împărtășească din experiența lui, să dea exemple, să răspundă la întrebări, să dea soluții. Am auzit că participă si la Internet&Mobile World, ca speaker pe scena Digital Marketing. Păi are ce ce căuta acolo. Go for him!

Nici băiatul de la Digital Star, Laurențiu Dumitrescu, n-a fost rău. Ai venit cu spot-uri misto, ai trecut testul. Ne-ai stârnit pofta pentru campanii virale pe Youtube dezvoltate de voi, ai trecut testul! Esti vesel și zâmbesti sincer? Ai trecut testul! Și participi la Internet &Mobile World, asa-i? Ai trecut testul. :)

How-to-work with brands în schimb, n-a fost deloc cel mai reușit debate. Adică, eu nu m-am așezat în primul rând din sală, doar pentru că mi-am dorit să aud povești nemuritoare, despre cum lucrează agențiile cu bloggerii. Eu m-am pus în primul rând să-mi iau notițe despre campaniile voastre cu brandurile pentru care lucrați si apoi cu bloggerii. De ce nu s-a numit How to work with bloggers? Era mai simplu. Nu eram în sală.

Îmi pare rău, dragă Chinezu, ești carismatic, eu te-aș propune ca moderator oficial Webstock în 2016, dar promite-mi te rog, că-ți vei obliga interlocutorii să vină pregătiți. Să ne arate ceva. Să plec cu o informație nouă. Nu vreau să te văd cum tragi de ei să spună ceva interesant.

Pe mine mă plictisesc teribil ifosele de agenție cool, discuțiile interminabile despre jurnaliștii care urăsc PR-istii și viceversa, sau strategiile prin care fetele din departamentele de PR își aleg bloggerii cu care să lucreze. Nu prea sunt strategii. Știm că dacă ai trafic lucrezi cu agențiile. E simplu. Ai trafic, ai buget de agenție. Că așa-i în tenis. Dar cum faci trafic? Asta ne spune cineva? Alo! E cineva acolo?

Nu sunt interesată nici de dilema prieteniilor dintre reprezentanții agențiilor și bloggeri. Păi dacă mă enervez, mă fac eu Blogger Paparazzi și îți arăt eu câte beri/ flori/produse/bombonele și alte cele ridică la fileu agențiile de PR tuturor – și bloggerilor, și jurnaliștilor. Păi dacă asta-i PR, eu mă împușc și renunț de tot la meserie.

În cazul How-to-work with brands, Buhnici a salvat Webstock-ul. Altfel plecam de acolo foc și pară. Fraze cu sens, bine intenționate, bine gândite, un proiect simpatic (nu pentru mine, dar simpatic –vezi cavaleria.ro) și o ofertă de nerefuzat pentru bloggeri. Ai un proiect mișto despre care ești în stare să vorbești pe sticlă? Hai la mine în emisiune!  Dacă meriți. Dacă ești capabil.

In definitv, despre asta ar trebui să fie vorba la Webstock. Despre oameni care întâlnesc alți oameni. Despre oameni sinceri, bine pregătiți, deschiși, care sunt în stare să ridice mâna sus și să te ajute și pe tine să crești prin exemple. Că de aia te duci acolo de dimineața până seara. Pentru că vrei să crești, să reușești.

După cum vă spuneam, trăiesc într-o lume de basm.


The Street Store sau cum să faci o faptă bună pe care ai tot amânat-o

The Street Store, haine pentru persoanele defavorizate

Eu când îi spun maică-mii că toate gândurile mele se propagă în univers și se întorc cu răspunsuri și solutii, ea nu mă crede. Dacă ieri băteam cu piciorul în podea, vizibil iritată că hainele mele nu mai au loc în dulap și că aș vrea tare mult să scap de ele, astăzi, aceleași haine răzlețe stau frumos așezate pe umerașe colorate, gata să le dau mai departe celor care au nevoie de ele. Astăzi mi-am sunat mama și i-am spus să sorteze și ea hainele de acasă și să mi le trimită la București. Sâmbătă, 3 octombrie, merg cu ele în Cișmigiu, la The Street Store, București.

Ce este The Street Store?

The Street Store este primul „magazin” gratuit de îmbrăcăminte de tip pop-up din lume, înființaț și întreținut de oameni cu suflet, pentru oamenii fără adăpost. E și locul tău acolo dacă ai haine pe care nu le mai porți, încălțăminte pe care n-o mai vrei, sau accesorii care nu-ți mai plac. Sau dacă vrei pur și simplu să faci o faptă bună, pe care ai tot amânat-o de câteva ori.

Cum pot ajuta?

Tot ce trebuie să faci este să-ți aduni hainele și să le duci sâmbătă, începând cu ora 8.00, la intrarea pe strada Schitu Măgureanu, zona Cișmigiu. O echipă de voluntari le vor aranja pe umerașe și în cutii pentru a le dărui celor care au nevoie de ele.

Inițiativa cu focus pe bunăvoința oamenilor este rezultatul unor creativi de agenție din Cape Town, Africa de Sud, iar rostul acesteia este să conecteze oamenii la sentimente pozitive și stare de bine. Tu oferi, ei primesc. Și fericirea plutește în aer. La propriu. Nu glumesc.

Până în momentul de față, proiectul a fost replicat de 329 de ori, în toată lumea. Ediția din România a ajuns și ea la numărul 330.  Eu am aruncat deja o privire peste site-ul oficial al inițiativei și vă mărturisesc că am plecat de acolo un pic mai emotionată decât aș fi crezut.

Poți dona haine în oricare altă zi

Soluții se găsesc și pentru cei care nu pot ajunge la ’’locul faptei’’ sâmbătă, dar care au totuși haine de donat. Asociatia Samusocial, Asociatia Homeless si Asociatia FREE vor colecta haine pentru voi chiar și după eveniment. De asemenea, Teodora și Alexandru pot ajuta cu informații. Îi puteți contacta cu încredere la numerele de telefon: 0736348549 –Teodora și 0744430029 – Alex.

Conform datelor celor de la Samuelsocial, la momentul actual sunt peste 5000 de oameni care locuiesc pe stradă, un număr suficient de mare încât, dacă s-ar aduna la un loc, ar ocupa un orășel mai mic, cum ar fi Predealul sau Bran-ul.

Așadar dacă aveți prieteni, rude sau apropiați, despre care știți că nu le mai încap hainele în dulap, poate n-ar strica să le dați de veste. Orice faptă bună cât de mică, în timp, poate construi un regat de fapte mari. :)