Mică istorisire personală a Crăciunului

Untitled design (73)

Untitled design (73)

Anul ăsta îmi iau un bilet în Asia și mă întorc abia pe 7 Ianuarie.

Anul ăsta plec la Londra să văd cum arată Londra iarna, în toată splendoarea.

Anul ăsta plec într-un sat din Bucovina, nu cumpăr niciun cadou nimănui, stau doar eu cu gîndurile mele.

Anul ăsta, plec în tabăra aia din Retezat, să mă cațăr pe cascade înghețate și să-mi trăiesc zilele de parcă ar fi ultimele din viața mea. 

Așa mi-am zis în fiecare an, cu cîteva luni înainte de Crăciun.

O singură dată, un bărbat cârlionțat reușește să mă ia cu el în Franța, să sărbătorim Crăciunul împreună cu familia lui adoptivă, iar eu mă duc pentru că-l iubesc, și pentru că îmi imaginez că iubirea mai poate înseamnă și asta – să mai faci și ce vrea celălalt, oricât de tare te-ar supăra asta. Nu te împotrivi, Bianca, nu fi rebelă și de data asta, o faci din iubire, așa mi-am spus, și m-am urcat în avion.

Familia la care ajungem e familia adoptivă a iubitului meu, trebuie s-o iubesc și eu, sunt oameni educați, o familie de francezi proveniți din Normandia, cu povești spumoase de viață, manierați peste putință, și din cale-afară de atenți la toate cele necesare unui oaspete.

Nu merge. Cedez la primul glob roșu pe care îl văd  la tîrgul de Crăciun din Toulouse, mă pufnește plînsul și așa rămân toată vacanță – cu o falcă-n în cer și una-n pământ. Mi-e dor de ai mei. La supărare contribuie, de altminteri, și vremea de primăvară, și surprinzător Chopin, pe care îl ascultăm obsesiv în fiecare dimineață, în toate zilele Crăciunului, dar și de Anul Nou. Dar, peste care aș mai trece, dacă pofta mea neasemuită de sarmalele mamei, de cârnații de casă afumați ai tatei, de varza murată cu piper, și de alergatul prin curte în șosetele de lână ale bunicii, mi-ar fi dat pace. Dar nu îmi dau.

De supărare – nici că vorbesc prea mult cu nimeni. Mă răzbun. Încearcă oamenii să mă îmbuneze cu cadouri alese, șampanie și scoici sant jacques, nimic nu-mi este de niciun ajutor. Iubitul meu mă duce în atelierul unui meșter francez, care pictează ca un Dumnezeu pe sticlă, și cânta la pian în același timp, în speranța c-am să mă trezesc și c-am să mă bucur măcar puțin de viață. Mă bucură punctual, două ore pline, după care clachez iar, și iar nu mai vorbesc.

Într-o altă seară, ne urcăm în mașină și ne ducem să vizităm satele din împrejurimi, să vedem și noi cum așteaptă francezii Anul Nou.  Zac în mașină de  parcă sunt anesteziată, nimic nu-mi pare dezirabil. Vreau acasă la mine!  De neatins în capul meu, periculos de dezirabil, nu sunt decât ai mei părinți bătrîni, așezați la masă, în zi de sărbătoare. Sunt atît de rău încît caut fotografii cu ei prin telefon să le arăt și altora cui îi duc lipsa atît de tare. Când mă sună tata cu 1 zi înainte de Revelion, îmi dau lacrimile instant. Mi se pare că ne desparte un ocean și jumătate, și că n-am să mă întorc acasă, decât după foarte mult timp. Tată de fată, ce să zic…

Când mă întorc în țară, trebuie să iau pastile două săptămâni la rând, de supărată ce sunt, că tocmai ce a trecut Crăciunul, și eu mi l-am petrecut printre străini, departe de ai mei, încercând să mă adaptez la obiceiuri străine, și încercând să mă exprim în limbi în care n-am avut niciun chef să mă exprim.

La 5 zile, mă și despart de băiatul cu care sunt, ca o încununare a supărării mele, care dintr-o dată, căpătă sens, nu șagă. O despărțire venită imediat după sărbători, n-are cum să fie întîmplătoare, așa că trebuie primită într-un final cu sfială și resemnare.

Cîțiva ani mai tîrziu, un alt iubit pe care îl am din Brașov, are obiceiul să sărbătorească Crăciunul în Ajun. Familia lui e pe jumătate de proveniență săsească, așa că, la ei cadourile se dau în Ajun, în jurul unei mese mari, cu rude mai mult sau mai puțin apropiate. Sunt amărîtă din cale-afară că eu aștept colindători, și evident că pe aici, nu vine niciunul. Ăștia cântă în germană! Mă îmbuib cu suflet rău.

Vreau să meditez la viața mea, să scriu și să aprind lumânări frumos mirositoare, și candela, și de data asta n-am cum. Nu simt nimic. Il iubesc eu pînă peste cap pe băiatul ăsta, de care nici nu-mi imaginez că am să mă despart vreodată – o să fie, for sure, tatăl copiilor mei, dar pe rudele lui care cântă colinde în limba germană, în Ajunul Crăciunului, n-am să le adăpostesc în sufletul meu niciodată. Nici n-am cum, de altfel, dacă luăm în considerare, că eu sunt crescută o viață la țară, aproape sălbatică, cu obiceiul de a petrece noaptea de Ajun în tihnă, lângă brad,  iar colindele pe care le ascult poartă cu ele cuvinte sfinte, sunt întregi și pline de sens, mișcă în mine note care mă fac să iau pe toată lumea în brațe dintr-un gest, să torc de plăcere, ca un pisoi mic, venit de-afară la gura sobei.

Ne despărțim. Pare-a fi, totuși, o greșeală. Nu e.

Derulez înainte nişte ani în viața amoroasă: cinci. Nu mai mulți. Multe lucrurile sunt schimbate, dar nu și felul în care prefer să-mi petrec seara de Crăciun. E noapte, scriu şi mă gîndesc la părinții mei și ai soțului meu: săptămîna viitoare, vă așteptăm la noi  să împodobim bradul. Împreună. Oare cum o să ne descurcăm cu landoul prin piaţă? Taisia doarme în camera alăturată, cu Marina şi Ştefan alături. Micuţii se frămîntă în somn, au o perioadă grea: le ies dinţii. Peste un an sau mai degrabă doi o să vină şi Moş Crăciun. Şi cîte mai am de făcut! Nu mă apucă groaza. Doar bucuria. Las’ să mai crească Ştefan şi-l trimit pe el să aducă apă. Să spargă lemne. Sau ceva asemănător. Taisia şi Marina or să se joace ca fetele, cu Kate, pisica noastră pufoasă, și de undeva or să răsune colindele lui Hruşcă, care după o vreme o să-i plictisească pe micuţi.

Hate and Love Hrușcă in the same time. 

S-avem zi de zi, bucuria de a petrece timp împreună, acolo unde ne sunt înțelese trăirile și sufletele. Și-odată cu bucuria, va veni și fericirea.

Crăciun Fericit!

 

 

 

Be the first to comment on "Mică istorisire personală a Crăciunului"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*