Ce-mi place când mă sună tata în fiecare an, pe vremea asta. Are în fiecare an aceeași abordare –

‘‘Hey, salut, ce faci? Mai lucrezi? Când vii acasă?”.

Pare că n-ar vrea să mă deranjeze, știe că lucrez mult, dar știe că mai e puțin până la Crăciun, și deci nu știe cum să facă, așa că se fâstâcește și așteaptă în tăcere să sparg eu gheața și să-l asigur că pot vorbi.

 

Și fix așa se și întâmplă. Sparg eu gheața, asta pentru că eu știu de fiecare dată de ce mă sună. Așa că îl întreb înapoi, de fiecare dată cu același patos ‘‘Mi-ai luat brad? E frumos?” / ”Ți-am luat, e aici în living, pe jos, întreabă de tine. Trebuie doar să dau un pic cu vopsea suportul ăla de fier, pentru când o să vii tu acasă, să-l împodobim. ”

Predictibil, îl întreb înapoi, ”Crezi că găsim și niște luminițe in plus pe undeva? Anul ăsta vreau să împodobesc și ficusul. ”. / ”Am găsit deja, avem o instalație multicoloră, din aia de 100 de becuri, pe care am reparat-o eu ieri. Se dezlipiseră firele și de aia nu mai mergea anul trecut. Ți-aduci aminte?, mă întreabă. ”Mi-aduc”, ii spun. Hai că termin bagajele de făcut și vin.”. / ” Încet, nu te grăbi, ne găsești aici.”

 

Ne găsești aici. Trei cuvinte, care par să comunice între ele și să lege sufletele prin simpla lor existență. Oază de duioșie în inimă. Potop de lacrimi sub lentile. Întregul Univers mai aproape de mine. Stele. Planete pe care există viață. Speranță.

Anul ăsta era să nu mai ajung acasă de Crăciun, după ce-am așteptat cu sufletul la gură rezultatele testelor alor mei. Negativ. Am cam plâns de bucurie cînd am auzit că sunt bine. Am plâns. Iubiti-vă părinții!

”Se spune că fiecare fulg de zăpadă e unic – în schimb viscolul ne acoperă pe toți la fel.”