Un an – cât un veac de meditație

meditatie

Un carusel de emoții. Așa mi-a fost anul care tocmai a trecut. Un amalgam de stări, unele obișnuite, altele mai puțin obișnuite, care m-au purtat, fără remușcări, de la Ana la Caiafa, ca-ntr-un fel de visare nedorită. Care mi-au luat pe rând, tot ce-aveam mai bun în mine, dar și mai rău, pentru ca mai apoi, în lunile ce-au venit, să le primesc înapoi, doar pe cele bune, înzecit mai valoroase.


Ne-am imaginat multe lucruri împreună. Ne-am imaginat spre exemplu, cum ar fi să-ți trăiești viața fără să-ți pese de aluatul din care ești făcut. Să nu știi de unde vii și încotro te îndrepți. Nu mi-a plăcut.

Cum ar fi să zidești prietenii din nimic și nimicul din prietenii.

Cum ar fi dacă rucsacul meu de munte ar cântări în visuri și-n dorințe, fix atât cât pot să duc. Cum ar fi să ai așteptări ceva mai realiste de la oameni, iar singurele visurile pe care le porți pe umeri, să-ți aparțină în totalitate. Să nu le pui pe umerii nimănui.

Să înțelegi că primești atât cât poți să oferi. Sau că, uneori, oferi atât cât primești.
Un an cât un veac de meditație. 

Hai, succes în 2018!


Desăvârșită, fereastra sufletului meu

 Tu ți-ai strecurat cântecul în mine 
Într-o după-amiază, când,
Fereastra sufletului, zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând…
Tudor Arghezi

Nici nu clipesc când îmi zâmbesti. Surâsul tău, ca un balansoar în Amazon, îmbie la sentimente pozitive, așsezate. Ești un prinț celest căruia, când se supără, îi tremură genele lungi și îi apar aripi de înger. Cel mai probabil ca aparții divinității, explicație pe care mi-am oferit-o în dar, într-un moment de maximă luciditate. Noblețea ta îmbracă roua dimineții și o păstrează vie până seara, târziu în noapte, când saliva mea îți caută timidă buza de sus.

Încep să cred ca suferința nu e decât un leac pentru unii din noi, care îți înalță propriul spirit și te invită la credințe strămoșești – credința în iubire. Îmi pare ca sprijin cu podul palmelor întreaga neputință a lumii în prezența ta. Cântecul tău îmi inunda zi de zi timpanul îndrăgostit. Îmi simt iubirea în jurul ombilicului, de parcă ar fi dăinuit acolo din cele mai vechi timpuri.

Știi? Ultima oara mi-ai sărutat umărul de două ori, în somn. M-am așezat cu pleopele deschise deasupra ta adulmecandu-ți mirosul. Te-ai alintat subtil și te-ai rotit cu zâmbetul tău grav colorat, spre marginea patului. N-a durat mult până să-mi simti lipsa și să mă cauți disperat printre așternuturi, deși eram deasupra ta. Mi-ai sărutat, pe ascuns, sânul drept. Apoi sânul stâng.

Mai am o scoică și câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare și-un țărm unde să stau pe nisip 
și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm,
urmărind fericit o pasăre care acum nu mă mai lasă să dorm?

Uneori îmi pare că exagerez iubindu-te atât de mult. Atât de mult încât, într-o zi , o să dau eu însămi un alt nume fericirii.

“Nu există desavârșire? Există, oricum, drumul spre ea’’. (Octavian Paler)

Fericirea e în noi

p_22754_766x350-10-85

De ceva vreme, mă trezesc în miros de crini sălbatici si rouați. Petalele lor catifelate, cu striații gălbui la mijloc îmi colorează întâia privire din zori. Stau cuminți, în coltul lor paradisiatic, mirosind a cafea cu frișcă si-a ciocolată cu martipan, porție zilnică de bună-dispoziție. Din când în când, se simt deranjați de câte un singuratec trandafiriu, pierdut melancolic printre foi de A4 și miniromanțe de iubire. Dar eu nu-i dau importanță. În definitiv, e doar un ins, dintr-un livresc pătat de vreme.
La umbra crinilor rouați, balada lui e rece și stângace.

Sunt o cascadă de gânduri pozitive. Deseori transform ruina în cetate și înviu geniile Renașterii. DaVinci îmi zâmbește fustangiu de sub mustață. M-am obligat să cred ca nimic nu se pierde, ci doar se transformă. 
Astăzi mi-am transformat iubirea ascunsă sub pernă într-o caramea maro. Iar apoi i-am întins-o cu nonșalanță lui Weber. Poate-l gâdilă puțin la nas și mai compune o arie la vioara Stradivarius cu mai multă delicatețe.

Mai târziu, am alergat juvenilă pe străzile pustii și reci ca plumbul, pășind hotărâtă în stropii deictici ai ploii. Bacovia s-ar fi răsucit în mormânt cu tot cu a lui iubită, dacă mi-ar fi văzut zâmbetul arborat în fața griului mortuar din poeziile domniei sale.

Uneori, pustiul e cea mai bună treaptă de modelare a sufletului. Alteori, nu. De cele mai multe ori, singura stare a existenței în care mă regăsesc cu adevărat e starea de alint.

Întruchipez o pictogramă colorată, de ultima generație. Haotică. Tipătoare. Candidă.
E minunat să fii viu. E fascinant. Viața e spectaculoasă în imprevizibilitatea ei.

Timpul pare să înainteze terbil de tare între fotografii, desuetudine și fericire. Îmi simt nările ademenite de o iubire fragedă, cu iz de primăvară.

‘’Dumnezeu există fiindcă în univers e mult prea multă ordine’’– Mi-a spus el hotărât.

Uneori, fericirea e la capătul lumii. Trebuie să călătorești ca să ajungi la tine însuți. Ca să o descoperi. Alteori fericirea e mai aproape decât ne imaginam. Apare sub forma unei celule din interiorul nostru și așteaptă să fie înmulțită.

Fericirea e în noi.


Scurtmetraj pe seama îndrăgostelii

Best images 1920x1200 Kiss Old Photography vintage,Kiss,Photography,old

Când am început să mă joc de-a îndrăgosteala era o seară de vineri, august. Visam tot mai des, aveam fascinația asta de a mă ridica din pat, dintr-o dată, și de a pleca spre undeva, oriunde, numai să mă îndrăgostesc din nou. Să stau așa mirată, în fața unui bărbat si să mă uit la el ca la un zeu. Povestea sutelor de femei, terorizate de fapte atât de necugetate, poate că ar fi cântarit ceva, într-un fel, dacă le-aș fi fi luat în seamă, mai ales atunci când faptele vin dintr-o urmă de suferință pe care vrei s-o îngropi.

Dar într-o astfel de situatie e cam imposibil să-ți faci atâtea griji, așa că te lași în bătaia vântului și ascunzi busola. Uneori e bine așa, desi vântul nu ține neaparat cu tine.

Nu vrei să știi încotro te îndrepti și nici cu ce scop. Măcar pentru un timp.

Cât o fi –  mi-a spus el, într-una din putinele seri în care ne-am văzut.

O să se termine și-am să sufăr – i-am răspuns într-un moment de maximă luciditate, în care parcă toți demonii veniseră către mine și-mi făceau neastâmpărați semne să tac. Să tac și să-l sărut.

După mai bine de două ore în care ne-am sărutat, eu și G. am descoperit un nou fel de comunicare – Noi, împotriva noastră. Un fel de ”performance” pentru cuplurile care n-au niciun fel de istorie, dar care-si petrec doar nopțile împreună, și acelea rare, iar singurul comportament social care-i leagă e butonatul tastaturii din telefon, unul către altul, din când în când.

Îndrăgosteala are multe fețe, și nu doar dacă te plimbi dintr-un loc în altul, ci și între ore. Iar eu știam asta foarte bine. Când G. a venit ultima oară la mine, cred că era deja 7 dimineața. Afară era liniște, iar oamenii umblau pe alei în haine tocite și ponosite. Până acum nu venise niciodată atât de tarziu. Oscila mereu între 12 si 4 dimineața.

Era sâmbăta. Ca să nu stric totuși ordinea firească dirijată de el, l-am asteptat somnoroasă, consolându-mă cu gândul că măcar va fi o dimineață în care voi fi ținută in brațe. Nu s-a întâmplat.

Culturii noastre îi place să construiască mituri, mai ales când vine vorba de dragoste și sex. Problema este că miturile astea se întorc împotriva noastră și ne fac nefericiți—fiindcă visăm înspre modele nerealiste. Mai precis, în acest caz, la dragostea romantică. Ori întâlnirile dintre mine și G. nu aveau nimic romantic. Aveau mereu o negură de improbabilitate și confuzie. Nu știam niciodată dacă aveam să mă trezesc lângă el, dacă o să-l mai văd, dacă o să-i zâmbesc, dacă n-o să mă certe că nu-i pregătesc micul dejun, în felul lui caracteristic. Dacă o să mă sărute când pleacă, dacă o să se uite din nou înspre mine când iese pe ușa de la intrare. Ultima oară nu s-a uitat. Ba chiar a încurcat sâmbăta cu duminica și când m-a pupat de rămas bun, a preferat să se uite în gol.

E adevărat că mai văzusem golul ăsta de mai multe ori. Dar niciodată atât de glaciar. Prima oară, chiar în momentul în care l-am pupat pe obraz, la Acuarela, când în mod categoric nu știa, încă, dacă să se bucure că a venit sau să plece rapid. A doua oară când m-a certat la masă, de față cu toți prietenii lui și mi-a spus răspicat că nu sunt o persoană importantă pentru el. Nici nu știu din ce motiv era atunci așa de supărat pe mine, poate de aceea nici nu i-am dat importanță pe moment.

Secolul în care ne aflăm ar trebui, totusi, să aibă mai multă răbdare cu îndrăgostiții. Să le permită să se bucure mai mult de miracolul întâlnirii și să se privească în ochi. Iar apoi, mai târziu, dar nu foarte târziu, să se îmbrățișeze și să se sărute.

Ca printr-o minune, cred încă cu tărie, că, în aceste priviri de început, stă esența marilor întâlniri din viața noastră. Când privești un om pentru prima oară în ochi și-i zâmbești, decizi pe loc dacă o să te îndrăgostești de el sau nu. Dacă l-ai lua de mână sau nu. Dacă l-ai putea iubi sau nu. Dacă vei putea privi în sufletul lui, dincolo de temeri și frici, sau nu. Instinctul te ajuta imediat să-ți răspunzi la întrebări. Adică îți dă suflu pentru mai departe. Ai încredere. Știi deja, în sufletul tău, că orice s-ar mai putea schimba de acum încolo, un singur lucru nu se mai schimbă – ești îndrăgostit.

 

Cred că adevărata nefericire a lumii nu e să nu fii iubit. Ci să nu poți iubi.

 

Nota bene – acest articol este doar o încercare de proză scurtă. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Omul sfinţeşte locul, dar, câteodată şi poezia.


O amintire de câteva zile

eiffel-tower-351492_1280

Amintirile mele sunt cioburi din sticlă. Mă feresc de colțurile lor de câte ori am ocazia. Uneori trec pe lângă ele fluierând copilăroasă, fără să-mi dau seama cât de tare m-ar putea răni. Alteori le privesc ore în sir cu nostalgie, schițând zâmbete triste și vesele, de toate culorile și nonculorile.

Le ating cu grijă, neîndrăznind să le rostesc povestea. Sunt aspre, dure și dulci, aprige, cuminți, harnice, artăgoase și deosebite, înghesuite și  risipite, amare, prăfuite și lustruite. De curând, privesc cu îndârjire către o singură amintire. O amintire de câteva zile. Un ciob de sticlă cu zâmbetul cât un ocean. Cu sufletul  sensibil ca o alge. Optimist. Inamorat.

Am trecut de multe ori unul pe lângă celălalt, copilărindu-ne și veselindu-ne la soare. Zâmbetul lui e oglinda mea. Și e darnic din cale-afară. Îmi aduce raze de soare de ici, de colo și mi le întinde duios pe litere în fiecare zi. Cred că are și-un frate geamăn; pentru că i se înmulțesc gesturile de tandrețe cu fiecare secundă.

p.s Mi-am amintit de vata de zahăr pe băț. Când eram mică o împărțeam cu toti cei care îmi erau dragi.’’ Vrei vată de zahăr pe băț?’’

Te pun în buzunar și plec. Mă întregești.

The best thing about me is you. 


Cireașa amară

13_28

Exiști fără să știi că te iubesc. Că te-am găsit. Ești aici, parte vibrantă din mine. Atingi clapele pianului tacit, cu mintea, sprijinindu-ți capul în palmele de artist, asemenea ‘’Gânditorului’’lui Brancuși. Ești propria ta muza într-un spatiu  ireal. Te observ gesticulând agitat peste mine, prin mine, cu mine. Mă surprinzi adesea cu pleopele perfect întinse, așteptând cu nerăbdare să  te sarut. Când te saturi de privit, zâmbești silentios, lăsându-mă să mă alint pe lângă tine și să-ți râd colorat în nas.

Știi că uneori îmi vine să apăs cu vitejie pe el, imaginându-mi că pot declanșa voluntar un start de săruturi pasionale? Alteori, când mi-e foarte drag de tine, mi te imaginez ca pe un preșcolar așezat în fata pianului, pierdut și chinuit printre note muzicale, mofturos, privind pe geam nostalgic. Atunci mă îndrăgostesc de tine, ’’copil sensibil de pian’’ si-mi vine să-l invoc pe Mozart în speranța că aș putea complota cu el și as reusi performanța de a te face să te îndrăgostești de mine.

Știi că ești ca o cireasa novice în tainele amorului? O cireasă pasională, vișinie, perfect rotundă. O cireasa amară, princiară, atemporală. O cireasă a cărei mireasmă îmi preschimbă saliva obișnuită in leac pentru durere.

De două săptămâni, pe noptieră țin un bol cu zahăr în care te învârt în fiecare seară negreșit. Te rotesc alintată de codiță, te imbib în zahăr, apoi te admir narativă și te savurez din privire cu poftă. Deodată îmi simt vesele papilele gustative, care te recunosc și te încorsetează negreșit în sufletu-mi mic. Am făcut din zahăr o virtute din dorința de a progresa alături de tine. Nu, nu scriu despre tine. Scriu despre ceea ce simt despre tine, întru noi.

Iubitule, cât de pretențioasă e o cireașă amăruie?

Mă gândeam să te imbib în atât de mult zahăr, încât să te transformi peste timp în dulceață și mai apoi să te servesc cu ceai dimineața. În ciuda miturilor ancestrale, să știi că sunt statornică în dorințe.

Iubitule, tu știi ce e fericirea? Aproape că m-aș hazarda să-ți spun că fericirea mea stă în zaharisirea unei cireșe amare cu propriul meu îndulcitor nativ.


Nedumerire tihnită

tea-utensil-459344_1920

Amestec de dimineata incertă, parfum și o privire care te poartă pe meleaguri cunoscute, spre casă, indiferent ce înseamnă acasă, sau unde este. În minte nu se desfășoară nimic, sufletul se bucură în tihnă. Încă nu știi dacă e vis sau realitatea și nu vei ști niciodată.

Așternuturile tale miros a miere polifloră iar pe etajeră, deasupra patului, domnește gratioasă o cană cu ceai de iasomie, din care am sorbit împreună, de cu seară, o picătura de liniște. Lângă ea, o carte, pe care ți-o dăruisem cu toată dragostea, stă cuminte și așteaptă s-o răsfoiesti cu degetele tale lungi și frumoase de arhitect.

O dimineața în care căzuse roua, iar ferestrele trebuiau închise bine, de teamă să nu ne înghețe nasul.

Dulceața întinsă pe untul sărat îmi gâdila simțurile de femeie îndrăgostită și mă conduce agale spre tărâmuri colorate în galben. O dimineață plină de culoare, cu ochii tăi senini și tandri si clinchet de băiat dichisit.

Știai iubitule că liniștea aduce fericire? Și că destinul lucrează prin amănunte mărunte? Poate că ceaiul de iasomie ne privește acum, îmbufnat de undeva, așteptând să-i mulțumim. Poate că buzele tale calde și moi își cer acum dreptul de a fi alintate și răsplătite pentru bunăvoința lor.

”Iubitule, ce legătură are arhitectura cu iubirea?”
”Ambele zidesc, iubita mea”.


Epistola către iubire

stack-letters-447579_1280

‘’Ieri a fost o zi tare ciudată. S-au certat oamenii și au fost deprimați. Simțeam ieri, la fiecare vorbă pe care o schimbam cu tine, cum vreau să fiu rău. Cu tine, cu mine. Am ajuns acasă și stând sub dus, imi spuneam: gata, renunț, aleg calea ușoară. Care este până la urma doar un cerc, din care nu ies. Și voiam să-ți scriu că renunț, că gata, nu mai are rost. Apoi am citit mailul tău, și am inteles strigătul tău si gândurile tale și am văzut frica ta de a fi părăsita și cât de greu îți e să avem o relație la distanță. Și am înteles totul, pentru că și pentru mine e la fel, exact la fel.

***

Bunicul meu de acasă e tare obosit și abia se mai scoală din pat și parcă, se face tot mai mic, pe zi ce trece. În cele 2 zile cât am stat la ai mei, nu am petrecut cu bunicul nici măcar un minut. Iar duminica noaptea am intrat la el în camera și am stat lângă el, în timp ce dormea. Și mi s-a strâns inima, pentru el și pentru mine.
La fel cu tatăl meu, pe care-l iert și cu care nu pot să vorbesc. Și când nu va mai fi, am să vreau să mă întorc și să-i povestesc tot și să-l întreb cum era el în copilărie. Și nu fac asta acum, cât as putea, ci continui să merg în cerc, ajungând des acasă, dar petrecând tot mai mult timp cu prietenii sau la calculator și fugind continuu de lucrurile cu adevărat importante. Cum ar fi vorbitul cu tata. Și iertarea.
Și trec prin viață, iar la sfârșit, când voi trage linie, ce am să văd? Că nu am făcut mare lucru, că am evoluat atât de puțin în viața asta, că nu mi-am pregătit-o pe următoarea și că o voi lua mereu, de la capăt.
***
Dar apoi cunosc oameni ca tine, care îmi deschid ușa un pic și mă ajută să văd că cercul poate deveni o spirală. Pășesc câte un pic, cu teamă, iar la primul hop, la primul examen, mă sperii si fug. Mereu, în cerc, drumul se închide și mă duce înapoi de unde am plecat.
Asta mă sperie: că vad, simt, stiu că depinde de mine să ies din cerc, dar mă întorc mereu, imi fac rău, fac lucruri de care nu sunt mândru, și pe cât de ușoare și pline de importanță par pe moment, după un timp le văd frivole și fără sens. Dar continui, cu perseverență, ca doar e așa de ușor să faci ce face toată lumea…
***
Iar tu, fetiță, îmi spui și de rele și de bune. Și dacă nu pot să le suport, mă supăr și mă închid. Deși tu mi le spui din dragoste și cu iubire.
Așa că încerc să pășesc alături de tine, pe spirală și nu renunț.
Noi ne-am întâlnit acum, în acest aici, ca să ne ajutăm, cu fricile și cu temerile noastre. Să ne ținem de mână, pe drumul ăsta greu și frumos al evoluției. Și dacă voi reuși, în viața asta, să te țin de mână macar un pic, poate că în următoarea, voi fi mai sus, ținând de mâna un alt TU.
Căci tu,  fetita, esti unul din cei 3 îngeri pe care îi cunosc.’’

Concerto no.5

eiffel-tower-351492_1280

La fereastra ei tocmai se pătau cireșii. Și mirosea a flori de tei. Și a iubire.
Il urmărise prin parbriz de aproape o lună. Era un bărbat sarmant, diletant de țigări de foi, arogant la prima vedere, cu ochi migdalați și nod dublu la cravată. Acum cerceta metodic un magazin de băuturi fine, căutându-și cu saliva gurii whiskey-ul preferat. Era victima temporală a unui consum de cocktail-uri, sofisticat și grațios. Purta o jacheta de tweed, pantalon maro-ardeziu și o privire încețoșată, ascunsă după lentilele gălbui din sticlă.

***

Începuse să plouă. Un vizitiu își mâna în tropot caleașca trandafirie pe Fifth Avenue.
Străzile erau deja pustii când ajunseră la apartamentul ei. În dormitor se auzea Mozart în surdină. Mai târziu și Beethoven cu al lui Concerto no.5.
Ea îl strigă și el intră în dormitor. El purta o curea lată din piele la pantalon. Ea – o cămașa din dantelă, de culoarea sampaniei. Ea îl privi cu ochi mari si buze obraznice. El îi mângâia sânii voluptoși în așternutul din satin.
La început, ea se gâdilase și râse încet, pentru sine. Apoi schimbă rapid macazul trăirilor si îngenunche ca o tigroaică sălbatică peste el în pat. El îi dădu jos port-jartierele și îi săruta coapsele delicate. Era seducătoarea lui iubită, cu mișcări unduitoare, dureros de apetisante pe trupul lui.

Ea profitase de moment și-și eliberase un picior peste umărul lui, pentru ca el să o curprindă mai adânc și mai profund.
’’Va bene?’’ întrebă ea strengărește privindu-l.
‘’Molto bene’’, răspunse el.

Apoi își coborî încet limba în jurul abdomenului lui, răsfățându-l cu buzele.
‘’E permesso?’’

Era mai mult o șoaptă care nu aștepta răspuns. Era minunat pentru el. Și pentru ea, pentru că îi plăcea să-l vadă zvârcolindu-se printre cerceafuri de plăcere. Buzele îi atinse tacid palmele, brațele  alunecaseră pe spatele ei, rostind cuvinte franțuzești pe care le învățase de la ea. O simtea peste tot. Îi simtea nasul, bărbia, cerul gurii.
Tremurau amândoi în vâltoarea pasiunii, lăsându-si saliva pe trupuri și în suflete. O trase ușor de mjloc si îi mângâie cu blândețe pântecele.

***

Ea avea douăzeci și cinci de ani și era una dintre cele mai seducătoare jurnaliste din Franța. El avea treizeci și opt de ani și era pilot de raliu, italian. Ea – îl iubea cu idealism și îi compunea romante. El- conducea cu încăpățanare și din ce în ce mai repede. Si ea îl adora pentru asta.
Draperiile din apartamentul ei fuseseră luminate de un curcubeu întins candid peste orașul adormit. Ea îi dăruise din nou o noapte de neuitat și nu exista nici o clipă pentru care să-i pară rău.

‘’Grazie. Tante grazie’’– spuse el. Se aplecă și o învelise cu cearceaful din satin ca să nu răcească. Ea îi deschise un ochi, îi zambi în nas și îi spuse în franceza ei imperfectă:
‘’ Nu conduce plea ledepe’’.


Nu ești nici măcar o amintire

ballet-dancer-865027_1920

În definitiv, te-am dat uitarii. S-au dus pe apa sâmbetei și irișii tăi albaștrii si zâmbetul și vocea de domn cu joben. Nu ești nici măcar o amintire. Amintirile le păstrez în inima, la loc de cinste. Pentru prima oară în viața mea mă declar o invingătoare. Lângă mine, un alt învingător, mai puternic decât mine, mai verosimil decat tine. Nu în locul tău, cum ți-ai închipuit. În dreapta mea, ca punct de sprijin și susținere morala. Echidistant. Puternic. Radiant.

Nu duc nici o lipsă. Nici de rochii scumpe de catifea rară, nici de saloane valahe aglomerate de domni interbelici, nici de miros de trabuc cubanez. Dacă ți-aș striga numele într-un moment de maxima disperare, ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată, aș realiza că strigătul meu nu aduce a nici un fel de ecou interior.

La sfârșitul lunii se preconizează o sărbătoare în calendarul sfintilor. Cel mai probabil că nu-ți voi ura la multi ani, nu din lipsa de caracteristici de bună creștere, nu mă înțelege greșit sau din motive de temere. Ești un om bun, fără îndoiala, altfel nu m-aș fi indrăgostit de tine. Dar cred că am devenit imună la numele tău. L-am auzit atât de intens la un momendat, încât acum îmi pare că face parte dintr-un alfabet sanscrit, inextricabil.

În lupta mea cu Sinele Suprem,o forță incomensurabilă mi-a oferit la schimb un alt destin. Pe care l-am acceptat fără oponență.

Astăzi, merg pe cărări mult mai înguste dar bine batatorite și de cele mai multe ori, reușesc să-mi țin echilibrul. Nu de putine ori ma visez balerină pe scena Operei Naționale sub privirile a mii de spectator. Din când în când primesc și aplauze. Atunci mă deschid ca un nufăr pe lac și miros gustul benefic al victoriei.

Stii? Destinul oferit în dar are gust zmeuriu. Atrage de la sine tot mai multe zâmbete. De parcă venele mi-ar pulsa în inima în loc de sânge, ser pozitiv.