O amintire de câteva zile

eiffel-tower-351492_1280

Amintirile mele sunt cioburi din sticlă. Mă feresc de colțurile lor de câte ori am ocazia. Uneori trec pe lângă ele fluierând copilăroasă, fără să-mi dau seama cât de tare m-ar putea răni. Alteori le privesc ore în sir cu nostalgie, schițând zâmbete triste și vesele, de toate culorile și nonculorile.

Le ating cu grijă, neîndrăznind să le rostesc povestea. Sunt aspre, dure și dulci, aprige, cuminți, harnice, artăgoase și deosebite, înghesuite și  risipite, amare, prăfuite și lustruite. De curând, privesc cu îndârjire către o singură amintire. O amintire de câteva zile. Un ciob de sticlă cu zâmbetul cât un ocean. Cu sufletul  sensibil ca o alge. Optimist. Inamorat.

Am trecut de multe ori unul pe lângă celălalt, copilărindu-ne și veselindu-ne la soare. Zâmbetul lui e oglinda mea. Și e darnic din cale-afară. Îmi aduce raze de soare de ici, de colo și mi le întinde duios pe litere în fiecare zi. Cred că are și-un frate geamăn; pentru că i se înmulțesc gesturile de tandrețe cu fiecare secundă.

p.s Mi-am amintit de vata de zahăr pe băț. Când eram mică o împărțeam cu toti cei care îmi erau dragi.’’ Vrei vată de zahăr pe băț?’’

Te pun în buzunar și plec. Mă întregești.

The best thing about me is you. 


Cireașa amară

13_28

Exiști fără să știi că te iubesc. Că te-am găsit. Ești aici, parte vibrantă din mine. Atingi clapele pianului tacit, cu mintea, sprijinindu-ți capul în palmele de artist, asemenea ‘’Gânditorului’’lui Brancuși. Ești propria ta muza într-un spatiu  ireal. Te observ gesticulând agitat peste mine, prin mine, cu mine. Mă surprinzi adesea cu pleopele perfect întinse, așteptând cu nerăbdare să  te sarut. Când te saturi de privit, zâmbești silentios, lăsându-mă să mă alint pe lângă tine și să-ți râd colorat în nas.

Știi că uneori îmi vine să apăs cu vitejie pe el, imaginându-mi că pot declanșa voluntar un start de săruturi pasionale? Alteori, când mi-e foarte drag de tine, mi te imaginez ca pe un preșcolar așezat în fata pianului, pierdut și chinuit printre note muzicale, mofturos, privind pe geam nostalgic. Atunci mă îndrăgostesc de tine, ’’copil sensibil de pian’’ si-mi vine să-l invoc pe Mozart în speranța că aș putea complota cu el și as reusi performanța de a te face să te îndrăgostești de mine.

Știi că ești ca o cireasa novice în tainele amorului? O cireasă pasională, vișinie, perfect rotundă. O cireasa amară, princiară, atemporală. O cireasă a cărei mireasmă îmi preschimbă saliva obișnuită in leac pentru durere.

De două săptămâni, pe noptieră țin un bol cu zahăr în care te învârt în fiecare seară negreșit. Te rotesc alintată de codiță, te imbib în zahăr, apoi te admir narativă și te savurez din privire cu poftă. Deodată îmi simt vesele papilele gustative, care te recunosc și te încorsetează negreșit în sufletu-mi mic. Am făcut din zahăr o virtute din dorința de a progresa alături de tine. Nu, nu scriu despre tine. Scriu despre ceea ce simt despre tine, întru noi.

Iubitule, cât de pretențioasă e o cireașă amăruie?

Mă gândeam să te imbib în atât de mult zahăr, încât să te transformi peste timp în dulceață și mai apoi să te servesc cu ceai dimineața. În ciuda miturilor ancestrale, să știi că sunt statornică în dorințe.

Iubitule, tu știi ce e fericirea? Aproape că m-aș hazarda să-ți spun că fericirea mea stă în zaharisirea unei cireșe amare cu propriul meu îndulcitor nativ.


Epistola către iubire

stack-letters-447579_1280

‘’Ieri a fost o zi tare ciudată. S-au certat oamenii și au fost deprimați. Simțeam ieri, la fiecare vorbă pe care o schimbam cu tine, cum vreau să fiu rău. Cu tine, cu mine. Am ajuns acasă și stând sub dus, imi spuneam: gata, renunț, aleg calea ușoară. Care este până la urma doar un cerc, din care nu ies. Și voiam să-ți scriu că renunț, că gata, nu mai are rost. Apoi am citit mailul tău, și am inteles strigătul tău si gândurile tale și am văzut frica ta de a fi părăsita și cât de greu îți e să avem o relație la distanță. Și am înteles totul, pentru că și pentru mine e la fel, exact la fel.

***

Bunicul meu de acasă e tare obosit și abia se mai scoală din pat și parcă, se face tot mai mic, pe zi ce trece. În cele 2 zile cât am stat la ai mei, nu am petrecut cu bunicul nici măcar un minut. Iar duminica noaptea am intrat la el în camera și am stat lângă el, în timp ce dormea. Și mi s-a strâns inima, pentru el și pentru mine.
La fel cu tatăl meu, pe care-l iert și cu care nu pot să vorbesc. Și când nu va mai fi, am să vreau să mă întorc și să-i povestesc tot și să-l întreb cum era el în copilărie. Și nu fac asta acum, cât as putea, ci continui să merg în cerc, ajungând des acasă, dar petrecând tot mai mult timp cu prietenii sau la calculator și fugind continuu de lucrurile cu adevărat importante. Cum ar fi vorbitul cu tata. Și iertarea.
Și trec prin viață, iar la sfârșit, când voi trage linie, ce am să văd? Că nu am făcut mare lucru, că am evoluat atât de puțin în viața asta, că nu mi-am pregătit-o pe următoarea și că o voi lua mereu, de la capăt.
***
Dar apoi cunosc oameni ca tine, care îmi deschid ușa un pic și mă ajută să văd că cercul poate deveni o spirală. Pășesc câte un pic, cu teamă, iar la primul hop, la primul examen, mă sperii si fug. Mereu, în cerc, drumul se închide și mă duce înapoi de unde am plecat.
Asta mă sperie: că vad, simt, stiu că depinde de mine să ies din cerc, dar mă întorc mereu, imi fac rău, fac lucruri de care nu sunt mândru, și pe cât de ușoare și pline de importanță par pe moment, după un timp le văd frivole și fără sens. Dar continui, cu perseverență, ca doar e așa de ușor să faci ce face toată lumea…
***
Iar tu, fetiță, îmi spui și de rele și de bune. Și dacă nu pot să le suport, mă supăr și mă închid. Deși tu mi le spui din dragoste și cu iubire.
Așa că încerc să pășesc alături de tine, pe spirală și nu renunț.
Noi ne-am întâlnit acum, în acest aici, ca să ne ajutăm, cu fricile și cu temerile noastre. Să ne ținem de mână, pe drumul ăsta greu și frumos al evoluției. Și dacă voi reuși, în viața asta, să te țin de mână macar un pic, poate că în următoarea, voi fi mai sus, ținând de mâna un alt TU.
Căci tu,  fetita, esti unul din cei 3 îngeri pe care îi cunosc.’’

Concerto no.5

eiffel-tower-351492_1280

La fereastra ei tocmai se pătau cireșii. Și mirosea a flori de tei. Și a iubire.
Il urmărise prin parbriz de aproape o lună. Era un bărbat sarmant, diletant de țigări de foi, arogant la prima vedere, cu ochi migdalați și nod dublu la cravată. Acum cerceta metodic un magazin de băuturi fine, căutându-și cu saliva gurii whiskey-ul preferat. Era victima temporală a unui consum de cocktail-uri, sofisticat și grațios. Purta o jacheta de tweed, pantalon maro-ardeziu și o privire încețoșată, ascunsă după lentilele gălbui din sticlă.

***

Începuse să plouă. Un vizitiu își mâna în tropot caleașca trandafirie pe Fifth Avenue.
Străzile erau deja pustii când ajunseră la apartamentul ei. În dormitor se auzea Mozart în surdină. Mai târziu și Beethoven cu al lui Concerto no.5.
Ea îl strigă și el intră în dormitor. El purta o curea lată din piele la pantalon. Ea – o cămașa din dantelă, de culoarea sampaniei. Ea îl privi cu ochi mari si buze obraznice. El îi mângâia sânii voluptoși în așternutul din satin.
La început, ea se gâdilase și râse încet, pentru sine. Apoi schimbă rapid macazul trăirilor si îngenunche ca o tigroaică sălbatică peste el în pat. El îi dădu jos port-jartierele și îi săruta coapsele delicate. Era seducătoarea lui iubită, cu mișcări unduitoare, dureros de apetisante pe trupul lui.

Ea profitase de moment și-și eliberase un picior peste umărul lui, pentru ca el să o curprindă mai adânc și mai profund.
’’Va bene?’’ întrebă ea strengărește privindu-l.
‘’Molto bene’’, răspunse el.

Apoi își coborî încet limba în jurul abdomenului lui, răsfățându-l cu buzele.
‘’E permesso?’’

Era mai mult o șoaptă care nu aștepta răspuns. Era minunat pentru el. Și pentru ea, pentru că îi plăcea să-l vadă zvârcolindu-se printre cerceafuri de plăcere. Buzele îi atinse tacid palmele, brațele  alunecaseră pe spatele ei, rostind cuvinte franțuzești pe care le învățase de la ea. O simtea peste tot. Îi simtea nasul, bărbia, cerul gurii.
Tremurau amândoi în vâltoarea pasiunii, lăsându-si saliva pe trupuri și în suflete. O trase ușor de mjloc si îi mângâie cu blândețe pântecele.

***

Ea avea douăzeci și cinci de ani și era una dintre cele mai seducătoare jurnaliste din Franța. El avea treizeci și opt de ani și era pilot de raliu, italian. Ea – îl iubea cu idealism și îi compunea romante. El- conducea cu încăpățanare și din ce în ce mai repede. Si ea îl adora pentru asta.
Draperiile din apartamentul ei fuseseră luminate de un curcubeu întins candid peste orașul adormit. Ea îi dăruise din nou o noapte de neuitat și nu exista nici o clipă pentru care să-i pară rău.

‘’Grazie. Tante grazie’’– spuse el. Se aplecă și o învelise cu cearceaful din satin ca să nu răcească. Ea îi deschise un ochi, îi zambi în nas și îi spuse în franceza ei imperfectă:
‘’ Nu conduce plea ledepe’’.


Nu ești nici măcar o amintire

ballet-dancer-865027_1920

În definitiv, te-am dat uitarii. S-au dus pe apa sâmbetei și irișii tăi albaștrii si zâmbetul și vocea de domn cu joben. Nu ești nici măcar o amintire. Amintirile le păstrez în inima, la loc de cinste. Pentru prima oară în viața mea mă declar o invingătoare. Lângă mine, un alt învingător, mai puternic decât mine, mai verosimil decat tine. Nu în locul tău, cum ți-ai închipuit. În dreapta mea, ca punct de sprijin și susținere morala. Echidistant. Puternic. Radiant.

Nu duc nici o lipsă. Nici de rochii scumpe de catifea rară, nici de saloane valahe aglomerate de domni interbelici, nici de miros de trabuc cubanez. Dacă ți-aș striga numele într-un moment de maxima disperare, ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată, aș realiza că strigătul meu nu aduce a nici un fel de ecou interior.

La sfârșitul lunii se preconizează o sărbătoare în calendarul sfintilor. Cel mai probabil că nu-ți voi ura la multi ani, nu din lipsa de caracteristici de bună creștere, nu mă înțelege greșit sau din motive de temere. Ești un om bun, fără îndoiala, altfel nu m-aș fi indrăgostit de tine. Dar cred că am devenit imună la numele tău. L-am auzit atât de intens la un momendat, încât acum îmi pare că face parte dintr-un alfabet sanscrit, inextricabil.

În lupta mea cu Sinele Suprem,o forță incomensurabilă mi-a oferit la schimb un alt destin. Pe care l-am acceptat fără oponență.

Astăzi, merg pe cărări mult mai înguste dar bine batatorite și de cele mai multe ori, reușesc să-mi țin echilibrul. Nu de putine ori ma visez balerină pe scena Operei Naționale sub privirile a mii de spectator. Din când în când primesc și aplauze. Atunci mă deschid ca un nufăr pe lac și miros gustul benefic al victoriei.

Stii? Destinul oferit în dar are gust zmeuriu. Atrage de la sine tot mai multe zâmbete. De parcă venele mi-ar pulsa în inima în loc de sânge, ser pozitiv.


”Revoluțiile nu se întâmplă pe Facebook”

12063744_973594042682623_2468011843748014668_n

Părinții se întorc la casele lor, de la capele și cimitire, încă pe bâjbâite, aplecați de durere și neputință. Mâinile le miros a ceară și-a tămâie, iar în gând li se perindă fără încetare, aceleași rugăciuni fără de sfârșit. Rugăciunile au rostul lor de după sicriele închise. Unii dintre ei și-au îngropat deja morții, alții încă le mai stau de veghe la căpătâi.

De 5 zile încoace, părinții cărora li s-au dus copiii n-au închis un ochi. Se iau în brațe mame cu tați, surori cu frați, mătuși cu bunici, prieteni cu necunoscuți. Zbiară și se smucesc ca fiarele, cum pot, din brațele neputinței și al cutremurului. Să fie un secol de când copii lor zac întinși în sicrie, iar ei nu pot nici măcar să le mângâie chipul.

Este în jur de ora 18.00 iar în fața clubului Colectiv, vântul adie usor. Nu poți tine mult ochii deschiși în fața miilor de lumânări aprinse în memoria celor 32 de tineri care au murit. E atâta durere de jur-împrejurul lor, încât dacă stai prea mult într-un loc, ai impresia că durerea îti apasă pe piept și te lasă fără aer.


La câteva străzi distanță, undeva în Centrul Capitalei, mii de tineri furiosi, dar tăcuți, mototolesc Guvernul si-l aruncă la gunoi. Intr-o clipită. Se aud voci despre onoare și asumare, despre pocăință și trudă. Despre ani de suferință și nestiință. Despre ani în care am tăcut și-am suportat bătaia de joc a PSD-ului, a oamenilor fără de suflet și fără de minte, a celor avizi după putere și bani, a celor șmecheri și mai pricepuți ca noi de 1000 de ori într-ale mitei și coruptiei.

Am tăcut cu toții. Si noi și părinții nostri. Cu tot cu Ceaușescu. Am crescut monștrii pe care i-am educat să ne conducă. Să ne manipuleze, să ne ia de la gură și ultimul colț de pâine pe care l-am obținut cu trudă. Am tăcut cu totii. Dar s-a terminat.

Se împlinește imediat un an de când, pe 16 noiembrie 2014, Adrian Rugina a scris pe pagina sa de Faceboook, în ziua turului doi al alegerilor prezidenţiale, un text la adresa clasei politice, despre  situaţia dramatică în care se află România:

***

De 25 de ani, toţi cei care ne-au condus au investit exclusiv în prostie şi în prostime. Educaţia este ca şi inexistentă, sistemul medical este la pământ, iar sistemul de asigurări sociale nu e altceva decat o glumă proasta. In mod normal, intr-o tara normala, n-ar trebui sa-mi fac griji pentru pensie. O mica afacere, condusa corect, ar trebui sa produca suficient, sa-mi permita sa pun deoparte fie si un minim care sa nu-mi dea depresii cu 25 de ani inainte sa am nevoie de el. Ei bine, nu e tocmai asa. Statul roman nu stie sa-si sustina decat propriul buzunar. In rest, te ingesuie cu zeci de controale, popriri nesimtite, suprataxare, birocratie, lipsa de interes. In paralel, statul si-ai lui reprezentanti, pe care i-am votat si apoi i-am lasat sa-si faca de cap, sau pe care nu i-am votat pentru ca ne era scarba sa mergem la vot, si-au batut joc de orice. Au furat tot ce era de furat, au dat tunuri peste tunuri. Lucrurile au transpirat intotdeauna, dar nimeni n-a luat atitudine. Stirile au aparut in presa, noi am dat de doua ori Share pe Facebook, ultragiati nevoie-mare intre doua cafele, si povestea a trecut. Nesimtirea a proliferat an de an, pe fondul unei prese controlate, directionate, care in cea mai mare parte ai ei (incerc cu greu sa nu generalizez), n-a facut decat sa distribuie rahat prin toate canalele, in orce forma, totul orientat catre intoxicare, prostire, dezinformare.

Ce se va intampla cu dosarele existente, cu anchetele mai vechi si mai noi, cu cei appx 250 de politicieni care urmeaza a fi anchetati in dosarele care urmeaza sa fie deschise, sau daca asta se va mai intampla vreodata, depinde de noi. Nu depinde de ei. Dar stiu ca, in primul rand, aceasta caracatita monstruoasa, pusa pe furt si imbuibare, numita PSD (si in toate formele de la FSN incoace) trebuie sa moara. Trebuie distrusa si spulberata.”

***

Cu ce drept am fost noi nedumeriți la protestul de aseara? Cum adică n-am stiut ce-am vrut? Am știut. Si dacă sunt printre voi dintre aceia care n-au știut, acum stiu. A fost suficient să aruncăm o privire cu ochii larg deschiși peste textul de mai sus, ca să știm de ce anume ieșim din nou în stradă. Și ce vrem să schimbăm.

În urmă cu două zile Adrian Rugina a fost condus pe ultimul drum cu onoruri militare. Nu l-am cunoscut niciodată, dar mi-ar fi plăcut. Mi-ar fi plăcut să-l aud printre noi, în cele două seri la rând la proteste. Și-apoi să-l urmaresc cum propune soluții argumentate să ne ajute. Să ne scoata din nebunia asta la care am ajuns cu toții. Să râdă un pic de Tudor Chirilă la Cotroceni. ( Sper ca n-am innebunit cu totii!)

Dragilor, în timp ce parinții aștia își plâng copiii, noi ne batem joc de ei și-i luăm în derâdere. Facem documente în Google Docs pe Facebook, ca să circule liber printre toti nătângii și să tâmpim cu totii, laolaltă. Suntem tineri, știu, dar o parte dintre noi suntem și proști. Mai proști decat însuși președintele, care ne invită de zori să-i trimitem propuneri de candidați eligibili la Vocea Poporului.

Stimate domnule Iohannis,

Când am iesit pentru dumneavoastră la vot, la grădinița din colțul blocului- v-am ales ca lider. Am stiut ca n-aveți stofă de lider de la început, dar am tânjit mereu în sinea mea și am mers cu dumeavoastră până în pânzele albe. Maniera în care ati ales să discutati mâine cu societatea civilă, invitând organizațiile neguvernamentale să se „auto-invite” și incurajâng zecile de mii de oameni iesiti pe străzi să vă scrie, n-are nicio legătura cu statutul dumneavoastră de presedinte. V-am ales din simpatie,(Sibiul e orasul meu preferat, dupa Brasov), dar vă spun sincer, la asta nu m-am așteptat. E adevărat că m-am încrezut mereu, mai mult în consilierii dumneavoastră, decât în dumneavoastra, dar să-mi fie cu iertare, un asemenea scenariu nu mi-am închipuit.

Domnule presedinte, cine vă consiliază pe dumneavoastra, pe noi nu ne interesează. Noi rămânem în stradă.

Semnat – Partidul Colectiv


Convorbire cu Dumnezeu

813639-free-sunny-day-wallpaper

(…)

Nu vorbești cu mine? îmi șopti Dumnezeu zâmbind.

-…Îți place să mă chinui, îi răspunsei cu jumătate de glas…

Nu mai pot scrie. Penița stiloului îmi scrijelește foaia albă și moale de așteptare, cerneala nu mă mai asculta iar degetele îmi stau înclestate sub privirea tristă și tâmpă a egoului meu interior. Nu-l mai aud și presupun că…nici el nu mă mai aude.

Cine nu te mai aude?

– Sufletul. Cateodată, toate aceste stari interioare îmi par atat de indepartate, încât, atunci când se întâmplă să mi le amintesc , simt cum mă gâdila ușor, ca o adiere de vânt primăvărateca și nevinovată.

Vorbesti cumva despre stări absolute? Stări de reverie? Stări de iubire?

– Azi am băut apa dintr-un pahar cu gust de amintire.
Să înteleg că-ți displace gustul nostalgiei?
– Nostalgia? …Nu a fost nici dulce, nici amară. Am simtit-o pășindu-mi lin papilele inimii. Am inchis ochii de frică să nu-mi trezească din nou plânsul de copil pe obrajii abia vindecați. Sau să mă transpună din nou iubirii excesive de Dvorak sau Rachmaninov.

Notele tale muzicale îmi vorbesc despre iubire…

– Nu neg că-mi lipsește cheasolul iluzoriu din incipitul de iubire idealistă la care am visat și la care, probabil, ca în mod inconstient, mai visez încă…
Ar fi o prostie. Clapele pianului m-au tțnut în viață. Datorită lor supravietuiesc. Clapele pianului și trenul…și vocea lui candidă.

Dar nu te impiedica nimeni să visezi… De altfel, iubirea luminează cea mai frumoasa parte din noi…

– O iubirea adevarată e mai mult decât o iluzie, nu-i așa?
Iubirea  se poate transforma în tot ce poate fi mai tragic in lume…Depinde doar de voi, oamenii să o simtiti pe cea adevarată si să nu o pierdeți…Totul se află în inimă…
– Deseori, memoria olfactica mă chinuie si mă sugrumă printre imagini si culori apuse, fără să-i pese în nici un fel de suferința la care m-ar putea supune…

Uneori, trebuie să faci mari ocoluri pentru a ajunge la tine. Nu e ușor…

– Și de unde stiu că iubirea…e iubirea adevarată? Cea pe care o caut?

Credință și sens. Dacă Dumnezeu există și noi credem în el, atunci nu am pierdut nimic, dar dacă Dumnezeu există și noi nu credem în El, atunci am pierdut totul…

Puterea de a lupta pentru sine e un lucru minunat. Orice sfârșit nu e decât un alt început…

– Urăsc timpul…

Te-ai maturizat în suferința…nu e nimic grav.. ”dragostea este întradevăr , unicul răspuns, la tot ce se sfârșește’’…(O. Paler)

A existat o vreme când și eu eram inocent. Atunci puteam fi nepăsator. Acum nu se mai poate. Nici tu nu mai poți.
’ Vina ți-a deschis ochii, te-a făcut să depinzi de faptele tale și de ceea ce iubesti. Și, practic, nu mai există drum înapoi. Timpul inocenței e un paradis pierdut. Tot ce îți rămâne e infernul lucidității și puterea de a iubi și mai mult.’’…

Am ridicat ușor tâmplele și i-am cuprins privirea blândî. Dumnezeu m-a luat de mână și mi-a zâmbit solar.


Veneția fără apă

35804_405199173842_7817150_n

Melancolia la Veneția e aproape un viciu banal. Anticul oras al dogilor pune stăpânire pe tine cât ai clipi din ochi. Parfumul mucegăit al zidurilor rosiatice, luminate de soarele de toamnă se prelinge domol, spre ”El Grand Canale”, salutând gondolele cu îndrăgostiți.

Candva, Venetia se bucura de gloria fastului și al bogatiei. Astăzi, singura ei glorie rămâne trecutul. Aici, tristetea e senzuală, iar iluziile și regretele sunt singurele trăiri care te pot înălta în proprii ochi. Năpădit de amintiri, fiecare minut care trece în Venetia peste tine te schimbă. Sunt de ajuns cațiva pasi prin palatele reci și splendide ale dogilor pentru a fi purtat într-o lume, care luptă cu toate armele să învingă.

Astfel, Veneția e singurul oras din lume care supraviețuieste cu o aroganță a învingătorilor. Porumbeii din Piata San Marco care se așează nestingheriti pe umerii tăi, un cuplu de îndrăgostiți înghesuiti cuminți într-o gondola, umbra rece și deasă a orologiului din Piata, îți mărturisește cu sinceritate că Veneția nu vrea să moară, că decadența ei îndrăznește să-si poarte trecatorii de fiecare dată, spre trecutul ei victorios.
Îndrăznind să viseze,‘’ Veneţia se răzbună cum poate împotriva romanticilor în tranzit, epuizându-i, îmbătându-i de senzaţii, silindu-i să asculte cu evlavie serenade compromise demult. Ele alungă o clipă fantomele, apoi trecutul revine ca o boală sau ca un păcat ce nu poate fi ispăsit. Treptele palatelor s-au tocit iar cei care le urcă astăzi nu sunt decât personaje din afara istoriei, personaje pentru care singura atracție rămân carnavalurile regizate pentru străini. Pe cheiurile Veneției, romanticii nu sunt decat cei de ocazie. Sau mizantropi pierduți prin lume.

34490_405196878842_1902347_nÎn golul impus de timp, Venetia se pricepe să para elegantă, chiar daca e goală. Cand Soarele apune în lagună, Veneția trăiește în aparențele prosperității. Lovind cu nepasare turnul vechii Venetii, vântul are un aer princiar, îmbătrânit însă de eleganța trecerii timpului. Iluzia Venetiei că va fi eternă atrage îndeobste iubiri ce promit si ele sa fie eterne, rostind jurăminte menite să fie uitate imediat ce treci ”Podul Suspinelor”. Vraja care se emană din zidurile caselor te îmbată de tristețe și iubire.
La Venetia, apa, culorile, timpul și iubirile sunt în slujba declinului și al deceptiilor. Culoarea rosiatică a pereților venețieni râde, tace și cântă. La fel si iubirile. Decadenta Veneției e scăldata în culoare. Stâlpii palatelor se văd, în curând, pustiiți si dezgoliți. Ți-ai imaginat vreodată Veneția fără apă?

Obsedată de decadența ei, Venetia obține astăzi cu mâinile goale, ceea ce altădată nu izbutea decât prin forță. Acum e iubită pentru ea însăși. Și cum înțelepciunea se naște întotdeauna din regrete, capitala romantismului își obține astăzi măreția din dezamăgiri. Astăzi e rândul tăcerii să vorbească. Cei care trec astăzi pe chei tresar numai daca inteleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară timpul, ci propria lor viață.


Fericirea e în noi

fer

De ceva vreme , mă trezesc în miros de crini salbatici și rouati. Stau cuminți, în colțul lor paradisiatic, mirosind a cafea cu frișcă și-a ciocolată cu marțipan, porție zilnică de bună-dispoziție.
Din când în când, aceeași crini se simt deranjați de câte un trandafir singuratic, pierdut melancolic printre foi de A4 si miniromante de iubire. Dar eu nu-i dau importanță. In definitiv, e doar un ins dintr-un livresc pătat de vreme, a cărui castel din cărți de joc s-a risipit la prima furtună primăvăratecă.
La umbra crinilor rouați, balada lui e rece și stângace.
Sunt o cascadă de gânduri pozitive. Deseori transform ruina în cetate și înviu geniile Renașterii. Da Vinci îmi zâmbește fustangiu de sub mustața ascunsă a Monalisei. M-am obligat să cred că nimic nu se pierde, ci doar se transformă. Pentru că orice sfârșit nu e decât un nou inceput.

Astazi mi-am transformat iubirea ascunsa sub perna într-o caramea maro și i-am intins-o cu nonșalanță lui Weber; poate-l gâdilă puțin la nas și mai compune o arie la vioara Stradivarius cu mai multa delicatețe. Mai tarziu, am alergat juvenilă pe strazile pustii și reci ca plumbul, pasind hotărâtă în stropii deictici ai ploii. Bacovia s-ar fi răsucit în mormânt cu tot cu a lui iubita, dacă mi-ar fi văzut zâmbetul arborat în fața griului mortuar din poeziile domniei sale.
Uneori, pustiul e cea mai bună treapta de modelare a sufletului.
Alteori, nu. De cele mai multe ori, singura stare a existentei în care mă regăsesc cu adevarat e starea de alint.
Intruchipez o pictograma colorata, de ultima generatie. Haotica.Tipatoare. Candidă.  E minunat sa fii viu. E fascinant. Viața e spectaculoasă în imprevizibilitatea ei.

Timpul pare să inainteze terbil de tare între fotografii, desuetudine și fericire. Important e să te lasi mereu surprins.Dar cel mai important e să ai puterea de a lupta în fiecare zi pentru sine. Mereu visez cu ochii deschisi. E realist. Placut.
Uneori, fericirea e la capătul lumii. Uneori, trebuie sa călătorești ca să ajungi la tine însuți. Ca să o descoperi.
Alteori fericirea e mai aproape decat ne imaginam. Apare sub forma unei celule din interiorul nostru și așteaptă să fie înmulțită.

Fericirea e în noi.