Un an – cât un veac de meditație

meditatie

Un carusel de emoții. Așa mi-a fost anul care tocmai a trecut. Un amalgam de stări, unele obișnuite, altele mai puțin obișnuite, care m-au purtat, fără remușcări, de la Ana la Caiafa, ca-ntr-un fel de visare nedorită. Care mi-au luat pe rând, tot ce-aveam mai bun în mine, dar și mai rău, pentru ca mai apoi, în lunile ce-au venit, să le primesc înapoi, doar pe cele bune, înzecit mai valoroase.


Ne-am imaginat multe lucruri împreună. Ne-am imaginat spre exemplu, cum ar fi să-ți trăiești viața fără să-ți pese de aluatul din care ești făcut. Să nu știi de unde vii și încotro te îndrepți. Nu mi-a plăcut.

Cum ar fi să zidești prietenii din nimic și nimicul din prietenii.

Cum ar fi dacă rucsacul meu de munte ar cântări în visuri și-n dorințe, fix atât cât pot să duc. Cum ar fi să ai așteptări ceva mai realiste de la oameni, iar singurele visurile pe care le porți pe umeri, să-ți aparțină în totalitate. Să nu le pui pe umerii nimănui.

Să înțelegi că primești atât cât poți să oferi. Sau că, uneori, oferi atât cât primești.
Un an cât un veac de meditație. 

Hai, succes în 2018!


Desăvârșită, fereastra sufletului meu

 Tu ți-ai strecurat cântecul în mine 
Într-o după-amiază, când,
Fereastra sufletului, zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând…
Tudor Arghezi

Nici nu clipesc când îmi zâmbesti. Surâsul tău, ca un balansoar în Amazon, îmbie la sentimente pozitive, așsezate. Ești un prinț celest căruia, când se supără, îi tremură genele lungi și îi apar aripi de înger. Cel mai probabil ca aparții divinității, explicație pe care mi-am oferit-o în dar, într-un moment de maximă luciditate. Noblețea ta îmbracă roua dimineții și o păstrează vie până seara, târziu în noapte, când saliva mea îți caută timidă buza de sus.

Încep să cred ca suferința nu e decât un leac pentru unii din noi, care îți înalță propriul spirit și te invită la credințe strămoșești – credința în iubire. Îmi pare ca sprijin cu podul palmelor întreaga neputință a lumii în prezența ta. Cântecul tău îmi inunda zi de zi timpanul îndrăgostit. Îmi simt iubirea în jurul ombilicului, de parcă ar fi dăinuit acolo din cele mai vechi timpuri.

Știi? Ultima oara mi-ai sărutat umărul de două ori, în somn. M-am așezat cu pleopele deschise deasupra ta adulmecandu-ți mirosul. Te-ai alintat subtil și te-ai rotit cu zâmbetul tău grav colorat, spre marginea patului. N-a durat mult până să-mi simti lipsa și să mă cauți disperat printre așternuturi, deși eram deasupra ta. Mi-ai sărutat, pe ascuns, sânul drept. Apoi sânul stâng.

Mai am o scoică și câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare și-un țărm unde să stau pe nisip 
și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm,
urmărind fericit o pasăre care acum nu mă mai lasă să dorm?

Uneori îmi pare că exagerez iubindu-te atât de mult. Atât de mult încât, într-o zi , o să dau eu însămi un alt nume fericirii.

“Nu există desavârșire? Există, oricum, drumul spre ea’’. (Octavian Paler)

În ziua în care am cunoscut-o pe Diana

2013-12-08 13.22.20

O prietenie în amurgul ei, are, într-adevăr, dacă reușește să supraviețuiască, un farmec și-o taină în jurul cărora gravitează, cumva, o întreagă galaxie. Când un om îți devine prieten cu adevărat, și te însoțește de-alungul vieții, fără ca nici măcar să-și dea seama și, mai ales, neașteptând nimic la schimb, omul acela devine înalt, devine mare, devine de neînlocuit.
Se cern în el cărări nesfârșite de bine și de grijă, care-l transformă, cel puțin în ochii tăi, într-un metafizician. Așa se face că, toate gesturile și grija care urmează acestei prietenii, deși se repetă în toate prieteniile de bun-augur, din lumea întreagă, ele devin unice pentru tine.

Ca să poți cunoaște pe cineva care mai apoi să-ți devină prieten de suflet, așa cum am cunoscut-o eu pe Diana, trebuie să ai, cum s-ar spune, o direcție a așteptării. Să fii atent, să știi într-un fel ce cauți, ce apreciezi, ce repere de bine sau de rău ar putea coincide cu ale celuilalt. Într-un alt fel spus, să provoci întâlnirea. Să crezi în miracole și-n întâlniri, pe care în mod vădit nu le meriți, dar spre care tânjești.

În vremea în care am cunoscut-o pe Diana, în biroul ăla mic de la IC, afară era o zi blândă de primăvară și tocmai ce înmugureau copacii de jur împrejurul nostru. M-am dus spre ea, atrasă ca de-o forță cum rar, poți s-o înțelegi.

La început, eu și Diana Pîrloagă ne petreceam primele ore ale dimineții fumând cu nesaț pe acoperisul clădirii din Dorobanți. Și atunci, ca și acum, Diana râdea în cascade, iar mie îmi plăcea teribil de tare treaba asta pentru că mă emoționa, cumva, și mă făcea să văd ziua de lucru, ca pe-un șir lung de întâmplări roz, care-aveau să vină către mine ca spre un om merituos. Avea fata asta, ceva în sufletul ei, care mă ținea lângă ea ca pe-un copil, și-n care eu credeam abrupt, fără să am nevoie de vreo dovadă de siguranță.
Așa mi-a intrat în suflet Diana, și-așa o țin în suflet și acum – cu râsul ei optimist, în cascadă.

O astfel de întâlnire, cu un om atât de valoros, precum Diana, nu te duc niciodată spre el, nu în sensul în care acest om ar putea avea vreun beneficiu de pe urma existenței tale, ci înspre tine, într-un mod, aproape tainic. De neînțeles. Nu învâțându-te, ci dezvâțându-te de tine, de ceea ce crezi că ești, în mod fals.

*Poză cu mine, cu Diana Pîrloagă și cu Găbitza, din timpul unei ambuscade serioase cu zăpadă în drumul nostru spre Mălăiești, unde am luat-o pe Diana și unde ea a venit bucuroasă, în bocanci de oraș, ca o prietenă loială. Fără să știm pe-atunci c-aveam să ne petrecem noaptea într-o cabană neîncălzită, într-un frig care avea să ne pună la încercare toată joaca asta a noastră, și chiar prietenia, și de unde, dacă am scăpat cu viață, cred c-așa o să și rămânem.

Mulțumesc Diana!
#thankyouChristmas, proiectul meu de recunoștință din preajma sărbătorilor de iarnă.


Cum tata mi-a sădit în suflet dragostea față de Regele Mihai I

mostenirea-uriasa-lasata-de-regele-mihai-495796

Momentul a fost neașteptat. Nu aveam decât câțiva ani, când tata, a intrat cu hotărâre în casă, și-a strigat către mama, care vopsea ouă roșii de Paște: Regele Mihai a ajuns în țară! O să meargă la Putna, și-apoi o să vorbească de la hotel.

Eram mică, mică, dar am văzut-o pe mama cum a înlemnit.

– O să fie binevenit, oare? îl intreabă mama pe tata.

– O să fie. Ai să vezi.

-Regele nu are un castel, tata? l-am intrebat eu atunci, dintr-o lume, care nu mi-era deloc la îndemână.

-Sigur că are, mi-a răspuns tata. Castelul Peleș de la Sinaia. Dar astăzi ne vorbește de la hotel.

Desigur că n-am înteles nimic, dar mi-aduc aminte bine momentul ăsta de gingășie dintre părinții mei. Avea tata o bucurie și-o lumină pe chip, încât, eu, cu mintea mea de copil, n-am putut decât să râd la el și să-l îmbrățișez.

Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci. Locuiesc în București de 10 ani.

În fața Palatul Regal, mii de candele și lumânări stau aprinse în memoria Regelui Mihai I al României. E o liniste parcă tihnită, o liniște a revanșei târzii, așezată printre coroanele de flori. De jur împrejurul palatului sunt oameni care stau la coadă, veniți, mulți dintre ei, singuri. Singuri, dar în direcția idealurilor în care se încred. Cu toate acestea, nimeni nu se simte singur, oamenii care-și omagiază astăzi regele, sunt oameni de o desăvârșită politețe, așa cum era și regele.

Nu sunt doar români. Ci și străini. Iată-mă și pe mine, așadar, venită singură la palat, cum sunt atentă la toate limbile care se aud în jurul meu. Am auzit vorbindu-se engleză, franceză, germană si chiar limbi rare, exotice.

Un domn, de aproape 40 de ani își face loc prin mulțime și se așează lângă unul din multele portrete ale Regelui. Are cu el un braț de lumânări. Le aprinde una câte una, pe rând, în tăcere.

Ceasul Bibliotecii Centrale Universitare Carol arată deja ora 22.00.

E ultima noapte la Palat a Regelui Mhai I.

Oamenii înaintează în liniște și piosenie. Oamenii. Ne încearcă sentimentul asta al deznădejdii pe toti, acum în ceasul al 12-lea. Plutește de jur-mprejurul Palatului Regal, memoria unei domnii morale, lungi, vreme de aproape 70 de ani.

Un monarh blând își face loc în suflete, într-un chip nemijlocit. Monarhul e încă aici, cu spiritul. Lucru asta se simte peste tot, printre noi.

Un cuplu tânăr plânge. In fața lor, o lumânare aprinde alte lumânări. Un domn varsă dintr-o sticlă apa, peste focul aprins. Nimeni nu se neliniștește. Toată lumea ajută. Fumul se ridică numaidecât către cer, de unde, poate, a și venit.

Jandarmii își merg mersul lor, de-alungul oamenilor și au grijă să-i liniștească că vor ajunge cu toții să-și vadă Regele. Oamenii nu sunt, însă, descumpăniți. Mâinile lor stau împreunate în fata trupurilor, în virtutea valorilor morale învățate, parcă prea târziu, de la Rege.

Când am devenit adolescentă, tatăl meu a scos din bibliotecă, și mi-a întins, într-o zi, o carte scrisă de bunica regelui Mihai, Regina Maria. Și mi-a spus: O să-ți placă, o să găsești lucruri bune, acolo. Pregăteste-te, mergem la Sinaia, la Peleș, la castel!

Regele chiar avea, așadar, un castel.

Am înteles atunci, ca omul ăsta, care-mi era tata, trăia cumva într-o altă dimensiune, deasupra noastră, a familiei. Felul în care îmi vorbea despre Rege, despre dragostea de oamenii simpli, de tradiții și valori, avea ceva cu adevarat nobil în voce, cu mult mai profund și mai important decât întelegeam eu, atunci. Avea apartenența la valorile demnitatii umane, la curaj, adevăr, blandețe și lucruri simple, umane.

Vina că-l acceptam, de-abia acum, deasupra tuturor, e doar a noastră. Iartă-ne Majestate, căci încă rătăcim singuri noi toți, și singuri în noi înșine.

Straniu lucru și sufletul uman. Îmi zic, mie însămi, în timp ce mă petrec de-alungul cozii, și încerc să-mi dau răgaz gândurilor, care vin spre mine, ca o avalanșă de emotii. Memoria asta afectivă o să mă ucidă.

Au trecut multe ore. Nici nu mai știu câte.

Pășesc în sala în care se află catafalcul pe care e așezat Regele. Regele Mihai I, cel care-i luminase cândva chipul tatălui meu. Mă aplec solemn spre sicriu, cu tatăl meu in minte, închid ochii și-mi fac cruce. Nici nu-mi dau seama de gest. Credința pe care o am în suflet de mică se întregește, cumva, din plin, aici, fix în acest moment.

Nihil sine Deo. 

Mă îndrept dinspre sicriu spre iesire, gândindu-mă la Rege ca la un Om, și apoi, ca la un Monarh. O despărtire de 45 de ani, de țara ta, îți poate pricinui în suflet nepăsare și distanță. Îți poate lua o țară, dar niciodată un popor. Un om fundamental bun rămâne în sufletele celor care-l cunosc, întregit, ca o speranță.

Mă sprijin acum de memoria Regelui, pe care nu l-am cunoscut niciodată, fiind patetică pentru unii, umană pentru alții. Mă simt copleșită de oamenii care vin aici, încontinuare cu flori și lumânări. Încerc să mă uit la oamenii ăștia, să-i păstrez în minte, să-mi amintesc de ei mai târziu. Să-mi amintesc de ziua asta solemnă, istorică, de-o greutate si de-o apăsare uriașă. E greu să-ți imaginezi cum ar fi arătat oamenii, din jurul tău, dacă istoria ar fi fost, cumva, de partea noastră iar mințile noastre mai limpezi.

Îmi șterg cu dosul mâinii lacrimile. Aș vrea să-mi păstrez luciditatea și să vad lucrurile cu claritate.

Uneori, tăcerea și nemișcarea au putere nemărginită.

Astăzi, peste Bucuresti s-a așezat o pace și-o liniște, cum rar, ti-e dat să întâlnești. Prinți și capete încoronate ale înaltelor dinastii europene, dar nu numai, își dau mâinile, în curtea Patriarhiei Române, în semn de prețuire și respect, față de cel ce i-a legat, pe unii dintre ei,  vreme de aproape 1 secol.

”Meritele, draga mea fată, îmi spune tata, astăzi la telefon, meritele pentru un astfel de om, nu vin dinspre un titlu moștenit, ci dinspre valorile în care credem, noi, aștia, monarhiștii. Dinspre emotia pe care ți-o dăruiește un om demn, blând, întors către popor, ci nu către sine. Dinspre lumină. Mai ții minte povestea cu Regele, care se oprește din drum, spre Castelul Peleș să repare mașina unui om simplu? Era adevărată.

Cred că ziua aia, văzută prin ochi de copil și brațele întinse către mine, în care tatăl meu își aștepta Regele acasă, mi-a sădit în suflet dragostea pentru onestitate, oameni și țară.

Drum lin către lumină, Majestate!

”Lumea de mâine nu poate exista fără credință, fără morală și fără memorie” – Regele Mihai I, al României.


Trăim (încă) într-o lume a conformismului social

Metrou

Trăim într-o lume a conformismului social, iar asta se întâmplă nu de acum, ci de câțiva ani buni, în care psihologi și oameni de știință au încercat să înțeleagă, iar apoi să educe popoare întregi, cu privire la impactul acestui tip de comportament în societate.

Iar asta ar trebui să înțeleagă, mai înainte de toate, toți cei care se grăbesc să amprenteze lipsa de reacție a celor prezenți în stația de metrou Dristor, în momentul în care psihedelica cu pricina, a împins-o pe fata aia pe șinele metroului. 


Sindromul Genovese sau sindromul responsabilității difuze, diluate de grup, (google it, pls) ne descompune ca indivizi, atunci când suntem parte dintr-o mulțime, lucru confirmat deja de către cei care studiază psihologia mulțimilor. Ne așteptăm ca oamenii din jurul nostru să reacționeze întru ajutorarea celorlalți mereu, indiferent de factorii circumstanțiali care i-ar putea răni fizic sau psihic, dar uităm să ne analizăm propriile reacții, așteptând ca oricine altcineva, în afară de noi, să restabilească echilibrul dintre bine și rău. De cele mai multe ori, nici măcar nu ne dăm seama de asta, pentru că nu suntem implicați în mod direct.

Din spatele calculatoarelor sau a telefoanelor suntem cu toții, într-un fel sau altul, martori pasivi, dragilor și, dincolo de orice învinuire, cred că mai important ar fi să ne educăm cu toții, din punct de vedere psihologic, să devenim conștienți de ceea ce se petrece în lume și, cel mai important – să ne antrenăm mintea să reacționeze mai bine în situații similare, în loc să ne mirăm încontinuu de ceea ce se întâmplă și să ne fie frică să mai circulăm cu metroul sau să ne apucăm să semnăm petiții stupide.

Zic și eu, astăzi, din fața unei cafele la Shift, unde toată lumea aruncă cu pietre în cei prezenți, care n-au sărit în ajutor în stația de metrou.

În rest, ce să zic – Ești (încă) un norocos! 😉


Fericirea e în noi

p_22754_766x350-10-85

De ceva vreme, mă trezesc în miros de crini sălbatici si rouați. Petalele lor catifelate, cu striații gălbui la mijloc îmi colorează întâia privire din zori. Stau cuminți, în coltul lor paradisiatic, mirosind a cafea cu frișcă si-a ciocolată cu martipan, porție zilnică de bună-dispoziție. Din când în când, se simt deranjați de câte un singuratec trandafiriu, pierdut melancolic printre foi de A4 și miniromanțe de iubire. Dar eu nu-i dau importanță. În definitiv, e doar un ins, dintr-un livresc pătat de vreme.
La umbra crinilor rouați, balada lui e rece și stângace.

Sunt o cascadă de gânduri pozitive. Deseori transform ruina în cetate și înviu geniile Renașterii. DaVinci îmi zâmbește fustangiu de sub mustață. M-am obligat să cred ca nimic nu se pierde, ci doar se transformă. 
Astăzi mi-am transformat iubirea ascunsă sub pernă într-o caramea maro. Iar apoi i-am întins-o cu nonșalanță lui Weber. Poate-l gâdilă puțin la nas și mai compune o arie la vioara Stradivarius cu mai multă delicatețe.

Mai târziu, am alergat juvenilă pe străzile pustii și reci ca plumbul, pășind hotărâtă în stropii deictici ai ploii. Bacovia s-ar fi răsucit în mormânt cu tot cu a lui iubită, dacă mi-ar fi văzut zâmbetul arborat în fața griului mortuar din poeziile domniei sale.

Uneori, pustiul e cea mai bună treaptă de modelare a sufletului. Alteori, nu. De cele mai multe ori, singura stare a existenței în care mă regăsesc cu adevărat e starea de alint.

Întruchipez o pictogramă colorată, de ultima generație. Haotică. Tipătoare. Candidă.
E minunat să fii viu. E fascinant. Viața e spectaculoasă în imprevizibilitatea ei.

Timpul pare să înainteze terbil de tare între fotografii, desuetudine și fericire. Îmi simt nările ademenite de o iubire fragedă, cu iz de primăvară.

‘’Dumnezeu există fiindcă în univers e mult prea multă ordine’’– Mi-a spus el hotărât.

Uneori, fericirea e la capătul lumii. Trebuie să călătorești ca să ajungi la tine însuți. Ca să o descoperi. Alteori fericirea e mai aproape decât ne imaginam. Apare sub forma unei celule din interiorul nostru și așteaptă să fie înmulțită.

Fericirea e în noi.


Fotograful Răzvan Voiculescu şi-a lansat albumul „ROST. 12 Hotare”, ultima parte a trilogiei ROST

coperta ROST 12 hotare m

Să-ţi ştii rostul astăzi, într-o lume afânată-n urban şi spaţiu virtual, ar însemna să te numeri, fără controverse, printre cei norocoşi, vii. Lucruri pe care bunicii noştri le făceau cu rost cândva, astăzi, din păcate sunt uitate, ignorate. Ne trăim viaţa ca într-o ficţiune, un fel de nevroză socială care are la bază un singur pseudoadevăr: încrederea oarbă în binefacerile societăţii moderne. Aceeaşi ruptură care a condus la apariția omului irațional, autosuficient, şi lipsit de conștiința propriei ființe, a rostului.

 Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii și splendorile naturii? Alexandru Vlahuţă, (fragment din poezia Unde ni sunt visătorii?)

Oamenii care-şi mai păstrează încă rostul, s-au întâlnit ieri la Marriot Hotel, unde celebrul fotograf Răvan Voiculescu şi-a lansat ultimul album de fotografie de artă, intitulatROST. 12 Hotare, un proiect care s-a întins pe șase ani și a inclus și albumele „ROST – esențe, gusturi și stări românești” (2013) și  „Dor de ROST” (2015).

Cel mai voluminos album al seriei, conține 360 de pagini cu imagini strânse din toate colțurile țării: fotografii cu oameni care încă mai păstrează un meșteșug, biserici de lemn, cule și conace mandonate care se încăpățânează să „supraviețuiască” deși au fost demult părăsite, dar și obiecte tradiționale din gospodăriile oamenilor, obiecte ce mai pot fi astăzi găsite aproape numai în muzeele etnografice.

Albumul vine la pachet atât cu un DVD cu filmul (making of al albumului), cât și cu o hartă desenată artizanală care reunește locațiile tuturor „Păstrătorilor de ROST” din cele trei albume astfel încât, cei care își doresc, să poată descoperi zone din România unde meșteșugurile încă se mai păstrează.

„Ca piesă finală a trilogiei ROST, albumul acesta oferă tabloul cât mai complet al ROST-ului românesc din perspectiva mea. Este o colecție de fotografii de compoziție, profunde, care aduc împreună diferite ipostaze ale ROST-ului” Răzvan Voiculescu – fotograf

Trilogia ROST a avut ca temă principală ideea unei lumi aflate la apus și faptul că în satele şi “târgurile” mici din România majoritatea meşteșugurilor dispar, iar odată cu ele, și crezul și cutumele satului tradițional. Răzvan Voiculescu a vrut să surprindă ideea de ROST pe care o reprezintă păstrătorii de tradiții, de care auzim din ce în ce mai des ca fiind ultimii de acest fel: „ultimul fierar”, „ultimul potcovar”, „ultimii rapsozi”.

Povestea“Păstrătorilor de ROST” tineri, duc, însă, mai departe povestea meșteșugurilor învățate şi ne dau speranţă.


Scurtmetraj pe seama îndrăgostelii

Best images 1920x1200 Kiss Old Photography vintage,Kiss,Photography,old

Când am început să mă joc de-a îndrăgosteala era o seară de vineri, august. Visam tot mai des, aveam fascinația asta de a mă ridica din pat, dintr-o dată, și de a pleca spre undeva, oriunde, numai să mă îndrăgostesc din nou. Să stau așa mirată, în fața unui bărbat si să mă uit la el ca la un zeu. Povestea sutelor de femei, terorizate de fapte atât de necugetate, poate că ar fi cântarit ceva, într-un fel, dacă le-aș fi fi luat în seamă, mai ales atunci când faptele vin dintr-o urmă de suferință pe care vrei s-o îngropi.

Dar într-o astfel de situatie e cam imposibil să-ți faci atâtea griji, așa că te lași în bătaia vântului și ascunzi busola. Uneori e bine așa, desi vântul nu ține neaparat cu tine.

Nu vrei să știi încotro te îndrepti și nici cu ce scop. Măcar pentru un timp.

Cât o fi –  mi-a spus el, într-una din putinele seri în care ne-am văzut.

O să se termine și-am să sufăr – i-am răspuns într-un moment de maximă luciditate, în care parcă toți demonii veniseră către mine și-mi făceau neastâmpărați semne să tac. Să tac și să-l sărut.

După mai bine de două ore în care ne-am sărutat, eu și G. am descoperit un nou fel de comunicare – Noi, împotriva noastră. Un fel de ”performance” pentru cuplurile care n-au niciun fel de istorie, dar care-si petrec doar nopțile împreună, și acelea rare, iar singurul comportament social care-i leagă e butonatul tastaturii din telefon, unul către altul, din când în când.

Îndrăgosteala are multe fețe, și nu doar dacă te plimbi dintr-un loc în altul, ci și între ore. Iar eu știam asta foarte bine. Când G. a venit ultima oară la mine, cred că era deja 7 dimineața. Afară era liniște, iar oamenii umblau pe alei în haine tocite și ponosite. Până acum nu venise niciodată atât de tarziu. Oscila mereu între 12 si 4 dimineața.

Era sâmbăta. Ca să nu stric totuși ordinea firească dirijată de el, l-am asteptat somnoroasă, consolându-mă cu gândul că măcar va fi o dimineață în care voi fi ținută in brațe. Nu s-a întâmplat.

Culturii noastre îi place să construiască mituri, mai ales când vine vorba de dragoste și sex. Problema este că miturile astea se întorc împotriva noastră și ne fac nefericiți—fiindcă visăm înspre modele nerealiste. Mai precis, în acest caz, la dragostea romantică. Ori întâlnirile dintre mine și G. nu aveau nimic romantic. Aveau mereu o negură de improbabilitate și confuzie. Nu știam niciodată dacă aveam să mă trezesc lângă el, dacă o să-l mai văd, dacă o să-i zâmbesc, dacă n-o să mă certe că nu-i pregătesc micul dejun, în felul lui caracteristic. Dacă o să mă sărute când pleacă, dacă o să se uite din nou înspre mine când iese pe ușa de la intrare. Ultima oară nu s-a uitat. Ba chiar a încurcat sâmbăta cu duminica și când m-a pupat de rămas bun, a preferat să se uite în gol.

E adevărat că mai văzusem golul ăsta de mai multe ori. Dar niciodată atât de glaciar. Prima oară, chiar în momentul în care l-am pupat pe obraz, la Acuarela, când în mod categoric nu știa, încă, dacă să se bucure că a venit sau să plece rapid. A doua oară când m-a certat la masă, de față cu toți prietenii lui și mi-a spus răspicat că nu sunt o persoană importantă pentru el. Nici nu știu din ce motiv era atunci așa de supărat pe mine, poate de aceea nici nu i-am dat importanță pe moment.

Secolul în care ne aflăm ar trebui, totusi, să aibă mai multă răbdare cu îndrăgostiții. Să le permită să se bucure mai mult de miracolul întâlnirii și să se privească în ochi. Iar apoi, mai târziu, dar nu foarte târziu, să se îmbrățișeze și să se sărute.

Ca printr-o minune, cred încă cu tărie, că, în aceste priviri de început, stă esența marilor întâlniri din viața noastră. Când privești un om pentru prima oară în ochi și-i zâmbești, decizi pe loc dacă o să te îndrăgostești de el sau nu. Dacă l-ai lua de mână sau nu. Dacă l-ai putea iubi sau nu. Dacă vei putea privi în sufletul lui, dincolo de temeri și frici, sau nu. Instinctul te ajuta imediat să-ți răspunzi la întrebări. Adică îți dă suflu pentru mai departe. Ai încredere. Știi deja, în sufletul tău, că orice s-ar mai putea schimba de acum încolo, un singur lucru nu se mai schimbă – ești îndrăgostit.

 

Cred că adevărata nefericire a lumii nu e să nu fii iubit. Ci să nu poți iubi.

 

Nota bene – acest articol este doar o încercare de proză scurtă. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Omul sfinţeşte locul, dar, câteodată şi poezia.


”Eu nu știu să sufăr, însă am întâlnit oameni simpli, în sat, care știau să sufere cu demnitate, în liniște.” -regizorul Emanuel Pârvu

meda

Eu nu știu să sufăr, însă am întâlnit oameni simpli, în sat, care știau să sufere cu demnitate, în liniște. Și cred că asta trebuie să ne asumăm cumva, cum să suferim cu demnitate.”, spune regizorul Emanuel Pârvu, pe care l-am găsit timorat în fața cinema-ului Elvire Popesco, după avanpremiera primului său film – Meda, pentru care mi-am dorit să-l felicit și să-i strâng mâna la final.

Îl asculți și îți dai seama că există totuși ceva mai important decât scenariul unui film, în care subiectul principal, impune lupta unui părinte, cu un sistem bolnav, tipic românesc, în a-și păstra copilul asistat social.

Îți dai seama că, dincolo de alte lucruri, există o dorință vie a acestui om, a acestui regizor, de a încerca să înțeleagă oamenii și de a-i ajuta să empatizeze cu suferința altor oameni, măcar în preajma unui doliu.

”Nu se vede”, îi răspund eu, ca dintr-un suflet, încercând să-i explic, cum pot mai bine, cum niciun alt film pe care l-am văzut în ultima perioadă nu m-a înduioșat așa de tare, nu m-a revoltat, nu mi-a stârnit atâtea stări contradictorii.

Noi, ca homo sapiens, suntem din ce în ce mai egocentriști și mai orbi la nevoile altora, iar asta se vede cu ochiul liber și se observă din conflictele și răutățile pe care le manifestăm unii față de alții. Iar orbirea asta nu vine de altundeva, decat din vanitatea propriilor interese, interese deloc fecunde pentru ceilalți, pentru lume.

Ce voiam să vă spun, de fapt, e că, lungmetrajul de debut „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor“ al lui Emanuel Pârvu a primit două premii în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo: Premiul pentru cel mai bun actor lui Şerban Pavlu, iar Premiul pentru cel mai bun regizor lui Emanuel Pârvu.

Rulează în cinematografe din 24 noiembrie și e genul acela de film musai de văzut, despre care vrei să le povestești și prietenilor tăi deștepți și flexibili emoțional.

Trailer aici:


Miercuri, în fața unei limonade cu ghimbir

cris

Deşi aproape imposibil de asimilat şi mult mai rar, există întâlniri karmice şi între prietene. E greu de înţeles, la început. Mai ales atunci când nu ştii exact ce te loveşte şi de ce te-ai trezit, în toiul săptămânii, la prânz, cu o străină. O străină care-ţi zâmbeşte şi-ţi mărturiseşte cu mâna pe inimă, că, o emoţionează scrierile tale de pe blog, aceleaşi scrieri pe care tu le ţii ascunse de ochii cititorului, sub forma unui pseudonim din poeziile lui Tudor Arghezi. Dar peste care ea a nimerit, karmic, din pură întâmplare.

Si-ţi vine să-i mărturiseşti şi tu aceleaşi lucruri, cum că te emoţionează povestea ei şi a Lidiei, copila ei, şi că ţi-ai dori, cumva, într-un fel, numai de noi două ştiut, să-i fie bine, să fie fericită.
Şi că poate, uneori, trăim aceleaşi stări sau vise, iar asta n-are decât să ne lege mai departe, deasupra inimii mecanice. Unele dintre vise au loc chiar aici, în grădina Verona, miercuri, în faţa unei limonade cu ghimbir, unde eu şi Cristina ne-am dat întâlnire pentru prima dată şi-am sorbit copilăroase, cu paiul, din borcanele lor colorate.

*Poză din 2014, regăsite în cufărul cu amintiri, dintr-o vreme în care eu şi Cristina eram tinere, boeme, sensibile până la cer şi înapoi, şi ne plăcea să ne tăvălim la Viscri, pe dealurile cu păpădii trecute şi să facem fotografii. În plus, Cristina îmi purta cămaşa de blugi, şi aia, cred eu, lăsată pe undeva ca semn de carte, căci niciodată n-am mai dat peste ea, de atunci.

Sounds like a love story. Yes, it is! 😉
Tras de Romulus. Mixat, de mine.
Thank you Cristina Scutaru!

#thankyouChristmas, Proiectul meu de recunoștință și mulţumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.