Un an – cât un veac de meditație

meditatie

Un carusel de emoții. Așa mi-a fost anul care tocmai a trecut. Un amalgam de stări, unele obișnuite, altele mai puțin obișnuite, care m-au purtat, fără remușcări, de la Ana la Caiafa, ca-ntr-un fel de visare nedorită. Care mi-au luat pe rând, tot ce-aveam mai bun în mine, dar și mai rău, pentru ca mai apoi, în lunile ce-au venit, să le primesc înapoi, doar pe cele bune, înzecit mai valoroase.


Ne-am imaginat multe lucruri împreună. Ne-am imaginat spre exemplu, cum ar fi să-ți trăiești viața fără să-ți pese de aluatul din care ești făcut. Să nu știi de unde vii și încotro te îndrepți. Nu mi-a plăcut.

Cum ar fi să zidești prietenii din nimic și nimicul din prietenii.

Cum ar fi dacă rucsacul meu de munte ar cântări în visuri și-n dorințe, fix atât cât pot să duc. Cum ar fi să ai așteptări ceva mai realiste de la oameni, iar singurele visurile pe care le porți pe umeri, să-ți aparțină în totalitate. Să nu le pui pe umerii nimănui.

Să înțelegi că primești atât cât poți să oferi. Sau că, uneori, oferi atât cât primești.
Un an cât un veac de meditație. 

Hai, succes în 2018!


Desăvârșită, fereastra sufletului meu

 Tu ți-ai strecurat cântecul în mine 
Într-o după-amiază, când,
Fereastra sufletului, zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând…
Tudor Arghezi

Nici nu clipesc când îmi zâmbesti. Surâsul tău, ca un balansoar în Amazon, îmbie la sentimente pozitive, așsezate. Ești un prinț celest căruia, când se supără, îi tremură genele lungi și îi apar aripi de înger. Cel mai probabil ca aparții divinității, explicație pe care mi-am oferit-o în dar, într-un moment de maximă luciditate. Noblețea ta îmbracă roua dimineții și o păstrează vie până seara, târziu în noapte, când saliva mea îți caută timidă buza de sus.

Încep să cred ca suferința nu e decât un leac pentru unii din noi, care îți înalță propriul spirit și te invită la credințe strămoșești – credința în iubire. Îmi pare ca sprijin cu podul palmelor întreaga neputință a lumii în prezența ta. Cântecul tău îmi inunda zi de zi timpanul îndrăgostit. Îmi simt iubirea în jurul ombilicului, de parcă ar fi dăinuit acolo din cele mai vechi timpuri.

Știi? Ultima oara mi-ai sărutat umărul de două ori, în somn. M-am așezat cu pleopele deschise deasupra ta adulmecandu-ți mirosul. Te-ai alintat subtil și te-ai rotit cu zâmbetul tău grav colorat, spre marginea patului. N-a durat mult până să-mi simti lipsa și să mă cauți disperat printre așternuturi, deși eram deasupra ta. Mi-ai sărutat, pe ascuns, sânul drept. Apoi sânul stâng.

Mai am o scoică și câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare și-un țărm unde să stau pe nisip 
și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm,
urmărind fericit o pasăre care acum nu mă mai lasă să dorm?

Uneori îmi pare că exagerez iubindu-te atât de mult. Atât de mult încât, într-o zi , o să dau eu însămi un alt nume fericirii.

“Nu există desavârșire? Există, oricum, drumul spre ea’’. (Octavian Paler)

În ziua în care am cunoscut-o pe Diana

2013-12-08 13.22.20

O prietenie în amurgul ei, are, într-adevăr, dacă reușește să supraviețuiască, un farmec și-o taină în jurul cărora gravitează, cumva, o întreagă galaxie. Când un om îți devine prieten cu adevărat, și te însoțește de-alungul vieții, fără ca nici măcar să-și dea seama și, mai ales, neașteptând nimic la schimb, omul acela devine înalt, devine mare, devine de neînlocuit.
Se cern în el cărări nesfârșite de bine și de grijă, care-l transformă, cel puțin în ochii tăi, într-un metafizician. Așa se face că, toate gesturile și grija care urmează acestei prietenii, deși se repetă în toate prieteniile de bun-augur, din lumea întreagă, ele devin unice pentru tine.

Ca să poți cunoaște pe cineva care mai apoi să-ți devină prieten de suflet, așa cum am cunoscut-o eu pe Diana, trebuie să ai, cum s-ar spune, o direcție a așteptării. Să fii atent, să știi într-un fel ce cauți, ce apreciezi, ce repere de bine sau de rău ar putea coincide cu ale celuilalt. Într-un alt fel spus, să provoci întâlnirea. Să crezi în miracole și-n întâlniri, pe care în mod vădit nu le meriți, dar spre care tânjești.

În vremea în care am cunoscut-o pe Diana, în biroul ăla mic de la IC, afară era o zi blândă de primăvară și tocmai ce înmugureau copacii de jur împrejurul nostru. M-am dus spre ea, atrasă ca de-o forță cum rar, poți s-o înțelegi.

La început, eu și Diana Pîrloagă ne petreceam primele ore ale dimineții fumând cu nesaț pe acoperisul clădirii din Dorobanți. Și atunci, ca și acum, Diana râdea în cascade, iar mie îmi plăcea teribil de tare treaba asta pentru că mă emoționa, cumva, și mă făcea să văd ziua de lucru, ca pe-un șir lung de întâmplări roz, care-aveau să vină către mine ca spre un om merituos. Avea fata asta, ceva în sufletul ei, care mă ținea lângă ea ca pe-un copil, și-n care eu credeam abrupt, fără să am nevoie de vreo dovadă de siguranță.
Așa mi-a intrat în suflet Diana, și-așa o țin în suflet și acum – cu râsul ei optimist, în cascadă.

O astfel de întâlnire, cu un om atât de valoros, precum Diana, nu te duc niciodată spre el, nu în sensul în care acest om ar putea avea vreun beneficiu de pe urma existenței tale, ci înspre tine, într-un mod, aproape tainic. De neînțeles. Nu învâțându-te, ci dezvâțându-te de tine, de ceea ce crezi că ești, în mod fals.

*Poză cu mine, cu Diana Pîrloagă și cu Găbitza, din timpul unei ambuscade serioase cu zăpadă în drumul nostru spre Mălăiești, unde am luat-o pe Diana și unde ea a venit bucuroasă, în bocanci de oraș, ca o prietenă loială. Fără să știm pe-atunci c-aveam să ne petrecem noaptea într-o cabană neîncălzită, într-un frig care avea să ne pună la încercare toată joaca asta a noastră, și chiar prietenia, și de unde, dacă am scăpat cu viață, cred c-așa o să și rămânem.

Mulțumesc Diana!
#thankyouChristmas, proiectul meu de recunoștință din preajma sărbătorilor de iarnă.


Fericirea e în noi

p_22754_766x350-10-85

De ceva vreme, mă trezesc în miros de crini sălbatici si rouați. Petalele lor catifelate, cu striații gălbui la mijloc îmi colorează întâia privire din zori. Stau cuminți, în coltul lor paradisiatic, mirosind a cafea cu frișcă si-a ciocolată cu martipan, porție zilnică de bună-dispoziție. Din când în când, se simt deranjați de câte un singuratec trandafiriu, pierdut melancolic printre foi de A4 și miniromanțe de iubire. Dar eu nu-i dau importanță. În definitiv, e doar un ins, dintr-un livresc pătat de vreme.
La umbra crinilor rouați, balada lui e rece și stângace.

Sunt o cascadă de gânduri pozitive. Deseori transform ruina în cetate și înviu geniile Renașterii. DaVinci îmi zâmbește fustangiu de sub mustață. M-am obligat să cred ca nimic nu se pierde, ci doar se transformă. 
Astăzi mi-am transformat iubirea ascunsă sub pernă într-o caramea maro. Iar apoi i-am întins-o cu nonșalanță lui Weber. Poate-l gâdilă puțin la nas și mai compune o arie la vioara Stradivarius cu mai multă delicatețe.

Mai târziu, am alergat juvenilă pe străzile pustii și reci ca plumbul, pășind hotărâtă în stropii deictici ai ploii. Bacovia s-ar fi răsucit în mormânt cu tot cu a lui iubită, dacă mi-ar fi văzut zâmbetul arborat în fața griului mortuar din poeziile domniei sale.

Uneori, pustiul e cea mai bună treaptă de modelare a sufletului. Alteori, nu. De cele mai multe ori, singura stare a existenței în care mă regăsesc cu adevărat e starea de alint.

Întruchipez o pictogramă colorată, de ultima generație. Haotică. Tipătoare. Candidă.
E minunat să fii viu. E fascinant. Viața e spectaculoasă în imprevizibilitatea ei.

Timpul pare să înainteze terbil de tare între fotografii, desuetudine și fericire. Îmi simt nările ademenite de o iubire fragedă, cu iz de primăvară.

‘’Dumnezeu există fiindcă în univers e mult prea multă ordine’’– Mi-a spus el hotărât.

Uneori, fericirea e la capătul lumii. Trebuie să călătorești ca să ajungi la tine însuți. Ca să o descoperi. Alteori fericirea e mai aproape decât ne imaginam. Apare sub forma unei celule din interiorul nostru și așteaptă să fie înmulțită.

Fericirea e în noi.


Fotograful Răzvan Voiculescu şi-a lansat albumul „ROST. 12 Hotare”, ultima parte a trilogiei ROST

coperta ROST 12 hotare m

Să-ţi ştii rostul astăzi, într-o lume afânată-n urban şi spaţiu virtual, ar însemna să te numeri, fără controverse, printre cei norocoşi, vii. Lucruri pe care bunicii noştri le făceau cu rost cândva, astăzi, din păcate sunt uitate, ignorate. Ne trăim viaţa ca într-o ficţiune, un fel de nevroză socială care are la bază un singur pseudoadevăr: încrederea oarbă în binefacerile societăţii moderne. Aceeaşi ruptură care a condus la apariția omului irațional, autosuficient, şi lipsit de conștiința propriei ființe, a rostului.

 Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii și splendorile naturii? Alexandru Vlahuţă, (fragment din poezia Unde ni sunt visătorii?)

Oamenii care-şi mai păstrează încă rostul, s-au întâlnit ieri la Marriot Hotel, unde celebrul fotograf Răvan Voiculescu şi-a lansat ultimul album de fotografie de artă, intitulatROST. 12 Hotare, un proiect care s-a întins pe șase ani și a inclus și albumele „ROST – esențe, gusturi și stări românești” (2013) și  „Dor de ROST” (2015).

Cel mai voluminos album al seriei, conține 360 de pagini cu imagini strânse din toate colțurile țării: fotografii cu oameni care încă mai păstrează un meșteșug, biserici de lemn, cule și conace mandonate care se încăpățânează să „supraviețuiască” deși au fost demult părăsite, dar și obiecte tradiționale din gospodăriile oamenilor, obiecte ce mai pot fi astăzi găsite aproape numai în muzeele etnografice.

Albumul vine la pachet atât cu un DVD cu filmul (making of al albumului), cât și cu o hartă desenată artizanală care reunește locațiile tuturor „Păstrătorilor de ROST” din cele trei albume astfel încât, cei care își doresc, să poată descoperi zone din România unde meșteșugurile încă se mai păstrează.

„Ca piesă finală a trilogiei ROST, albumul acesta oferă tabloul cât mai complet al ROST-ului românesc din perspectiva mea. Este o colecție de fotografii de compoziție, profunde, care aduc împreună diferite ipostaze ale ROST-ului” Răzvan Voiculescu – fotograf

Trilogia ROST a avut ca temă principală ideea unei lumi aflate la apus și faptul că în satele şi “târgurile” mici din România majoritatea meşteșugurilor dispar, iar odată cu ele, și crezul și cutumele satului tradițional. Răzvan Voiculescu a vrut să surprindă ideea de ROST pe care o reprezintă păstrătorii de tradiții, de care auzim din ce în ce mai des ca fiind ultimii de acest fel: „ultimul fierar”, „ultimul potcovar”, „ultimii rapsozi”.

Povestea“Păstrătorilor de ROST” tineri, duc, însă, mai departe povestea meșteșugurilor învățate şi ne dau speranţă.


Scurtmetraj pe seama îndrăgostelii

Best images 1920x1200 Kiss Old Photography vintage,Kiss,Photography,old

Când am început să mă joc de-a îndrăgosteala era o seară de vineri, august. Visam tot mai des, aveam fascinația asta de a mă ridica din pat, dintr-o dată, și de a pleca spre undeva, oriunde, numai să mă îndrăgostesc din nou. Să stau așa mirată, în fața unui bărbat si să mă uit la el ca la un zeu. Povestea sutelor de femei, terorizate de fapte atât de necugetate, poate că ar fi cântarit ceva, într-un fel, dacă le-aș fi fi luat în seamă, mai ales atunci când faptele vin dintr-o urmă de suferință pe care vrei s-o îngropi.

Dar într-o astfel de situatie e cam imposibil să-ți faci atâtea griji, așa că te lași în bătaia vântului și ascunzi busola. Uneori e bine așa, desi vântul nu ține neaparat cu tine.

Nu vrei să știi încotro te îndrepti și nici cu ce scop. Măcar pentru un timp.

Cât o fi –  mi-a spus el, într-una din putinele seri în care ne-am văzut.

O să se termine și-am să sufăr – i-am răspuns într-un moment de maximă luciditate, în care parcă toți demonii veniseră către mine și-mi făceau neastâmpărați semne să tac. Să tac și să-l sărut.

După mai bine de două ore în care ne-am sărutat, eu și G. am descoperit un nou fel de comunicare – Noi, împotriva noastră. Un fel de ”performance” pentru cuplurile care n-au niciun fel de istorie, dar care-si petrec doar nopțile împreună, și acelea rare, iar singurul comportament social care-i leagă e butonatul tastaturii din telefon, unul către altul, din când în când.

Îndrăgosteala are multe fețe, și nu doar dacă te plimbi dintr-un loc în altul, ci și între ore. Iar eu știam asta foarte bine. Când G. a venit ultima oară la mine, cred că era deja 7 dimineața. Afară era liniște, iar oamenii umblau pe alei în haine tocite și ponosite. Până acum nu venise niciodată atât de tarziu. Oscila mereu între 12 si 4 dimineața.

Era sâmbăta. Ca să nu stric totuși ordinea firească dirijată de el, l-am asteptat somnoroasă, consolându-mă cu gândul că măcar va fi o dimineață în care voi fi ținută in brațe. Nu s-a întâmplat.

Culturii noastre îi place să construiască mituri, mai ales când vine vorba de dragoste și sex. Problema este că miturile astea se întorc împotriva noastră și ne fac nefericiți—fiindcă visăm înspre modele nerealiste. Mai precis, în acest caz, la dragostea romantică. Ori întâlnirile dintre mine și G. nu aveau nimic romantic. Aveau mereu o negură de improbabilitate și confuzie. Nu știam niciodată dacă aveam să mă trezesc lângă el, dacă o să-l mai văd, dacă o să-i zâmbesc, dacă n-o să mă certe că nu-i pregătesc micul dejun, în felul lui caracteristic. Dacă o să mă sărute când pleacă, dacă o să se uite din nou înspre mine când iese pe ușa de la intrare. Ultima oară nu s-a uitat. Ba chiar a încurcat sâmbăta cu duminica și când m-a pupat de rămas bun, a preferat să se uite în gol.

E adevărat că mai văzusem golul ăsta de mai multe ori. Dar niciodată atât de glaciar. Prima oară, chiar în momentul în care l-am pupat pe obraz, la Acuarela, când în mod categoric nu știa, încă, dacă să se bucure că a venit sau să plece rapid. A doua oară când m-a certat la masă, de față cu toți prietenii lui și mi-a spus răspicat că nu sunt o persoană importantă pentru el. Nici nu știu din ce motiv era atunci așa de supărat pe mine, poate de aceea nici nu i-am dat importanță pe moment.

Secolul în care ne aflăm ar trebui, totusi, să aibă mai multă răbdare cu îndrăgostiții. Să le permită să se bucure mai mult de miracolul întâlnirii și să se privească în ochi. Iar apoi, mai târziu, dar nu foarte târziu, să se îmbrățișeze și să se sărute.

Ca printr-o minune, cred încă cu tărie, că, în aceste priviri de început, stă esența marilor întâlniri din viața noastră. Când privești un om pentru prima oară în ochi și-i zâmbești, decizi pe loc dacă o să te îndrăgostești de el sau nu. Dacă l-ai lua de mână sau nu. Dacă l-ai putea iubi sau nu. Dacă vei putea privi în sufletul lui, dincolo de temeri și frici, sau nu. Instinctul te ajuta imediat să-ți răspunzi la întrebări. Adică îți dă suflu pentru mai departe. Ai încredere. Știi deja, în sufletul tău, că orice s-ar mai putea schimba de acum încolo, un singur lucru nu se mai schimbă – ești îndrăgostit.

 

Cred că adevărata nefericire a lumii nu e să nu fii iubit. Ci să nu poți iubi.

 

Nota bene – acest articol este doar o încercare de proză scurtă. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Omul sfinţeşte locul, dar, câteodată şi poezia.


Miercuri, în fața unei limonade cu ghimbir

cris

Deşi aproape imposibil de asimilat şi mult mai rar, există întâlniri karmice şi între prietene. E greu de înţeles, la început. Mai ales atunci când nu ştii exact ce te loveşte şi de ce te-ai trezit, în toiul săptămânii, la prânz, cu o străină. O străină care-ţi zâmbeşte şi-ţi mărturiseşte cu mâna pe inimă, că, o emoţionează scrierile tale de pe blog, aceleaşi scrieri pe care tu le ţii ascunse de ochii cititorului, sub forma unui pseudonim din poeziile lui Tudor Arghezi. Dar peste care ea a nimerit, karmic, din pură întâmplare.

Si-ţi vine să-i mărturiseşti şi tu aceleaşi lucruri, cum că te emoţionează povestea ei şi a Lidiei, copila ei, şi că ţi-ai dori, cumva, într-un fel, numai de noi două ştiut, să-i fie bine, să fie fericită.
Şi că poate, uneori, trăim aceleaşi stări sau vise, iar asta n-are decât să ne lege mai departe, deasupra inimii mecanice. Unele dintre vise au loc chiar aici, în grădina Verona, miercuri, în faţa unei limonade cu ghimbir, unde eu şi Cristina ne-am dat întâlnire pentru prima dată şi-am sorbit copilăroase, cu paiul, din borcanele lor colorate.

*Poză din 2014, regăsite în cufărul cu amintiri, dintr-o vreme în care eu şi Cristina eram tinere, boeme, sensibile până la cer şi înapoi, şi ne plăcea să ne tăvălim la Viscri, pe dealurile cu păpădii trecute şi să facem fotografii. În plus, Cristina îmi purta cămaşa de blugi, şi aia, cred eu, lăsată pe undeva ca semn de carte, căci niciodată n-am mai dat peste ea, de atunci.

Sounds like a love story. Yes, it is! 😉
Tras de Romulus. Mixat, de mine.
Thank you Cristina Scutaru!

#thankyouChristmas, Proiectul meu de recunoștință și mulţumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.

 


Manifest pentru prietenie

Dorothea-Lange-Girls-of-Lincoln-Bench-School-study-their-reading-lesson.-Near-Ontario-Malheur-County-Oregon-1939

Doar să stai cu ochii deschişi. E tot ce trebuie să faci. E tot ce trebuie să faci ca să-ntorci către tine prieteniile de 25 de ani si să nu-ţi provoace fâstâceli când se întâmplă.

Pe Alexandra am cunoscut-o la 4 ani. Ne-am zidit copilăria încercând să ne jucăm de-a şcoala, între etajele din blocul turn în care locuiam. Apoi de-a prietenia. Eu îi spuneam mereu că e prietena mea, ea îmi spunea mereu, că sunt prietena ei.

Când ne-am înscris cu adevărat la şcoală, în clasa a-1-a, Alexandra a venit după mine la ușa maică-mii, la 7 dimineața si m-a trezit cu râsul ei tulbure de copil neodihnit şi moale ca o pijama de bumbac.

Glasul ei e încă aici, în mintea mea, mereu, dintr-o veşnicie de timp, niciodată uitat. O lume mică, în care iarna era anotimpul bucuriei şi al troienelor de zăpadă, şi în care copiilor nu le era frig, dar se amuzau teribil și făceau schimb de căciuli când se jucau de-a v-ați ascunselea pe lângă case. În care fulgii de nea cădeau din cer, ca o lumină dulce şi se topeau în gură, ca vata de zahăr. Şi când, ca să fim fericite, de nimic nu era nevoie, ci doar să privim cu ochii deschişi spre cer, ca și cum ne-ar îmbrătişa foşnetul, când iese din păduri, încărcat de poveşti.

În ultima vreme, când avem timp doar pentru noi, eu cu Alexandra ne aventurăm în tot felul de discutii voyeurist-psihologice. Încercăm astăzi, ca într-o joacă de oameni mari, cu imaginaţie excesivă să vedem ”de ce nu se înţeleg oamenii şi, totuşi, se înţeleg?” Când vom găsi răspunsul, cred că n-o să mai fim oameni.

Sunt multe feluri în care o iubesc pe Alexandra şi în care, în fiecare zi, învăț de la ea cât pot. Cred că, în blândețea de care dă dovadă, Alexandra nici măcar nu-și dă seama de asta.

Spre exemplu, în ultimele zile, Alexandra m-a învățat că decentrarea interpersonală e un proces psihologic prin care trecem cu toţii, cândva, în lumea asta. Înseamnă să descoperi punctul de vedere al celuilalt şi să poţi să gândeşti şi să accepţi ce e în capul altcuiva. Sau chiar în suflet. Să vezi în sufletul altcuiva și să-l iubești așa cum e.

*În ziua asta, în care vă scriu, Alexandra e la înmormântarea tatălui ei. Un tată fără de care a crescut, de la vârsta de 4 ani, dar pe care l-a cunoscut mai târziu, când se forma ca psiholog şi s-a hotârât să-l viziteze în satul în care locuia. E ciudat, uneori, cum nu călătoriile pe meleagurile străine sunt cele care ne îmbogăţesc, ci întoarcerile către noi, către cei care ne iau din viaţă de-alungul anilor, si ne-o dau deopotrivă, înapoi, înzecit, atunci când ne aşteptăm mai puţin.

Mulţumesc, draga mea, prietenă!
Te îmbrăţisez în ziua asta neagră, precum şi-n toate zilele, în care, sufletul tău are nevoie de mine.

#thankyouChristmas/ Proiectul meu de recunoșțință și mulțumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.


Incepe Festivalul de Jazz&Blues de la Brasov. Genialii de la Mammal Hands – în program.

maxresdefault

Domule, Marian Gâlea,

Aş vrea să vă spun un lucru – Vă mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet că daţi viaţă oraşului în care m-am născut. Braşovul avea nevoie de un festival de Jazz&Blues, precum cel pe care-l organizaţi voi, cei de la Asociaţia Culturală Fazin, la Teatrul Sică Alexandrescu. Sunt fericită. Mi-e tare drag teatrul ăsta, de mică mi-a fost drag. Aici am văzut prima piesă de teatru, cu mama, mi-amintesc perfect. Acum mi-e drag şi jazz-ul. Iar dumneavoastră sunteţi aici, ca să mă faceţi fericită.

De mâine începe, aşadar, Festivalul de Jazz&Blues. Trăiam într-un melanj hipnotic, astăzi, la birou, ascultându-i cuminte pe cei de la Mammal Hands, când, hop, ce să vezi? Un link primit de la un prieten bun din Braşov mă directiona spre concertul lor de joi. Din păcate, joi, e cam din scurt pentru mine şi cam dificil să-mi iau concediu. Dar de vineri, de vineri sunt la Braşov.

Pe lângă trupe care au concertat deja la ediţiile anterioare, Braşov Jazz & Blues Festival vine cu două spectacole în premieră în România: Tristan din Olanda şi Joanne Shaw Taylor din Marea Britanie.

O zi de Jazz, una de blues. Pe parcursul celor trei zile de festival (7-9 septembrie) vor avea loc şase concerte, cu artişti din România, Anglia, Germania, Austria şi Olanda.

Seara de vineri, 8 septembrie, va continua cu recitalul splendidului Benedikt Jahnel Trio (Germania/SUA). La Braşov, Benedikt Jahnel va concerta într-o formulă de trio alături de doi muzicieni cu cărţi de vizită de invidiat: toboşarul german Peter Gall, considerat unul dintre cei mai talentaţi instrumentişti din lume la această oră, în timp ce partitura de bas va fi asigurată de americanul Josh Ginsburg.

N-am înţeles, însă, de ce nu v-aţi lungit şi cu ziua de duminică. Ar fi fost chiar relaxat pentru braşoveni şi chiar pentru turisti. Ar fi mers două zile de blues, să ştiti. E adevărat că Joanne Shaw Taylor (Anglia), cu toate premiile obţinute, printre care si Best Female Vocalist la British Blues Awards (2010 şi 2011) şi Songwriter of the Year în 2011 pentru piesa Same as it Never Was, ar merita să închidă festivalul, astfel încât noi, toţi, să fim absorbiţi întru totul de ea şi să mergem acasă fericiti, dar aş fi avut curajul să mă întorc, totusi, a doua zi, să continuăm minunea.

Pentru cunoscători, iată programul complet al celor 3 zile de festival:

Joi, 7 septembrie:

  • Ora 19.00: Platonic Band (România)
  • Ora 21.00: Mammal Hands (Anglia) – Premieră în Brașov

 Vineri, 8 septembrie

  • Ora 19.00: Tristan (Olanda) – Premieră în România
  • Ora 21.00: Benedikt Jahnel Trio (Germania/SUA) – Premieră în Brașov

 Sâmbătă, 9 septembrie

  • Ora 19.00: Raphael Wressnig (Austria) – Premieră în Brașov
  • Ora 21.00: Joanne Shaw Taylor (Anglia) – Premieră în România

Preţul biletelor este de 55 de lei pe seară, pentru zilele de 7 și 8 septembrie, și de 85 lei pentru sâmbătă, 9 septembrie.

Preţul unui abonament este de 160 de lei (număr limitat de 100 abonamente).

Biletele au fost puse în vânzare online pe www.biletebrasov.ro

Domnule, Marian Gâlea, încă o dată – Vă mulţumesc!


Marmură – piesa de teatru pentru amatorii de teatru dens, de idei

front

Nu omul cucereşte spaţiul, ci spaţiul îl exploatează pe om. Iar spaţiul e inevitabil. O coteşti după un colţ – te gîndeşti că poate-i o altă stradă. Dar e aceeaşi: fiindcă se află în spaţiu. De aia şi împodobesc ei faţadele – cu tot soiul de frize – , (de-aia) agaţă numere, pun tot soiul de nume, pun câte o coloană, două… Ca să nu se mai gîndească la tautologia asta cumplită, pe orizontală. Fiindcă totul e o încăpere: o duşumea, un tavan, patru pereţi. Sud şi Nord, Est şi Vest. Numai metri pătraţi. Sau, dacă vrei, cubi. Dar orice încăpere e o fundătură, Publius. Mare sau mică, dar tot o fundătură (e). Un veceu, Publius, nu se deosebeşte de Imperiu decît prin dimensiuni. Mai rău, omul însuşi este o fundătură. Fiindcă are o jumătate de metru în diametru. În cel mai bun caz. (…)’’

Dacă îți place teatrul de idei mergi la Marmură. Pregătește-te sufleteste pentru o piesă de substanţă, care vorbeşte despre viaţă, despre psihologia umană, despre timp, libertate, nebunie, iubire, dar si despre lucruri mai umane, precum evadarea din viață prin somnifere.

Fără a exagera în laude, „Marmură” e un mare spectacol care te cucerește de la început, îţi sfredeleşte cugetul, te înalță, îți ascultă sufletul și ți-l mângâie doar așa cum numai ruşii sunt în stare s-o facă. Dramaturgia lor de dinainte şi de după Cehov ne dezvăluie stihia şi sentimentalismul infinit al condiţiei umane. Un spectacol uluitor, creat din întâlnirea unui mare text cu un mare regizor, cu doi actori în faţa căreia te topeşti de drag şi emoţie, văzându-le talentul: Victor Rebenciug și Marian Râlea. Dragul de Marian Râlea….Pentru rolul lui Tullius din Marmură, Magicianul nostru a luat premiul pentru cel mai bun actor în cadrul premiilor UNITER 2016.

Nu o să încerc să vă povestesc despre ce este vorba exact în piesă. Subiectul îl găsiți cu ușurință peste tot.

Suntem proprii nostrii prizonieri. Și ar fi tare bine dacă am putea face ceva ca să ieșim din jocul asta nebun – așa mi-am spus apăsat la terminarea spectacolului. Fiecare în turnul lui de fildes, printre amintiri, pasiuni, și obsesii. ”Ceea ce ne deosebește de ceilalți nu sunt decât niste metri pătrati” –  Chiar așa – niște metri pătrați…Cumva o ironie a lumii…

Nu poți scrie oricând si oricum despre trăirile, ideile și amprenta pe care ți le lasă o astfel de piesă de teatru. Sau despre ceea ce acești doi actori din rolurile principale, Victor Rebenciug si Marian Râlea dăruiesc lumii în doar câteva ore prin schimbul lor de replici, atât de bine regizate de Iuri Kordonvski. Eu una nu pot.

Când îndrăznesti să pui pe hârtie lumea creionată de acest om, regizor fantastic al Rusiei, fiecare frază ți se pare nepotrivită, lipsită de sens.

Prilej de meditație teatrală pe temele cele mai importante ale lumii –  libertate și determinare, existență și esență, timp, univers concentraționar, iubire, Marmură este fără îndoială, cea mai bună piesă de teatru la care am fost în ultimii ani. O piesă jucată de actori cu minți năucitoare, de un echilibru fantastic în dialog. O poveste despre neputința din sufletele noastre, prieteniile pierdute, pasiunea pentru Roma antică, filozofie, clasici si poezie. O poveste în care tăcerea actorilor, gestica și aplauzele de la finalul piesei nu sunt suficiente și pe care ai vrea să le repeți la nesfârșit.

Despre autorul piesei

Iosif Brodski este unul dintre cei mai mari poeţi ruşi ai secolului al XX-lea. Născut pe 24 mai 1940, la St. Petersburg, Brodski avea să fie arestat şi judecat pe 18 februarie 1964 pentru parazitism social. Condamnat la cinci ani de muncă silnică în nordul Rusiei, Brodski este eliberat după 18 luni de detenție în urma intervenției  unor importante personalităţi culturale europene – inclusiv a lui Jean Paul Sartre.

Nota bene! Un spectacol recomadat celor care sunt in cautare de idei, ci nu de actiune.

marmura-2

bulandra1_5D_081

Câteva pasaje din piesă

Vreau într-adevăr să mă asemăn Timpului. Adică ritmului său. Fiindcă nu sînt poet şi nu pot crea un ritm nou… Singurul lucru pe care aş vrea să-l încerc este să-mi fac existenţa un pic mai monotonă. Mai puţin melodramatică. Mai pe şleau – să dorm cît mai mult. Opt ore de somn, şaisprezece de veghe – această versiune a Timpului o cunosc deja.. Mă gîndesc că ar putea fi modificată”.

O modalitate de a evada, Publius, se găseşte întotdeauna. Dar o modalitate de a rămîne… De fapt ce demonstrează o evadare? Că sistemul e imperfect. Acum, bineînţeles, ţie asta îţi convine. Fiindcă tu, Publius – ghici cine eşti? – iartă-mă că trebuie să-ţi spun, eşti un barbar. Fiindcă pentru tine Pretorul e un duşman, Turnul o temniţă. Pentru mine în schimb primul e un nimeni, iar al doilea un nimic. Numai că ei – nimeni şi nimic – trebuie să fie perfecţi. Unde mi-e somniferul?

Preturi bilete
Cat. Premium – 60 ron
Cat.I – 40 ron
Cat. a II-a – 20 ron
Locatie Teatrul Bulandra, Bucuresti.