Desăvârșită, fereastra sufletului meu

 Tu ți-ai strecurat cântecul în mine 
Într-o după-amiază, când,
Fereastra sufletului, zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând…
Tudor Arghezi

Nici nu clipesc când îmi zâmbesti. Surâsul tău, ca un balansoar în Amazon, îmbie la sentimente pozitive, așsezate. Ești un prinț celest căruia, când se supără, îi tremură genele lungi și îi apar aripi de înger. Cel mai probabil ca aparții divinității, explicație pe care mi-am oferit-o în dar, într-un moment de maximă luciditate. Noblețea ta îmbracă roua dimineții și o păstrează vie până seara, târziu în noapte, când saliva mea îți caută timidă buza de sus.

Încep să cred ca suferința nu e decât un leac pentru unii din noi, care îți înalță propriul spirit și te invită la credințe strămoșești – credința în iubire. Îmi pare ca sprijin cu podul palmelor întreaga neputință a lumii în prezența ta. Cântecul tău îmi inunda zi de zi timpanul îndrăgostit. Îmi simt iubirea în jurul ombilicului, de parcă ar fi dăinuit acolo din cele mai vechi timpuri.

Știi? Ultima oara mi-ai sărutat umărul de două ori, în somn. M-am așezat cu pleopele deschise deasupra ta adulmecandu-ți mirosul. Te-ai alintat subtil și te-ai rotit cu zâmbetul tău grav colorat, spre marginea patului. N-a durat mult până să-mi simti lipsa și să mă cauți disperat printre așternuturi, deși eram deasupra ta. Mi-ai sărutat, pe ascuns, sânul drept. Apoi sânul stâng.

Mai am o scoică și câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare și-un țărm unde să stau pe nisip 
și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm,
urmărind fericit o pasăre care acum nu mă mai lasă să dorm?

Uneori îmi pare că exagerez iubindu-te atât de mult. Atât de mult încât, într-o zi , o să dau eu însămi un alt nume fericirii.

“Nu există desavârșire? Există, oricum, drumul spre ea’’. (Octavian Paler)

În ziua în care am cunoscut-o pe Diana

2013-12-08 13.22.20

O prietenie în amurgul ei, are, într-adevăr, dacă reușește să supraviețuiască, un farmec și-o taină în jurul cărora gravitează, cumva, o întreagă galaxie. Când un om îți devine prieten cu adevărat, și te însoțește de-alungul vieții, fără ca nici măcar să-și dea seama și, mai ales, neașteptând nimic la schimb, omul acela devine înalt, devine mare, devine de neînlocuit.
Se cern în el cărări nesfârșite de bine și de grijă, care-l transformă, cel puțin în ochii tăi, într-un metafizician. Așa se face că, toate gesturile și grija care urmează acestei prietenii, deși se repetă în toate prieteniile de bun-augur, din lumea întreagă, ele devin unice pentru tine.

Ca să poți cunoaște pe cineva care mai apoi să-ți devină prieten de suflet, așa cum am cunoscut-o eu pe Diana, trebuie să ai, cum s-ar spune, o direcție a așteptării. Să fii atent, să știi într-un fel ce cauți, ce apreciezi, ce repere de bine sau de rău ar putea coincide cu ale celuilalt. Într-un alt fel spus, să provoci întâlnirea. Să crezi în miracole și-n întâlniri, pe care în mod vădit nu le meriți, dar spre care tânjești.

În vremea în care am cunoscut-o pe Diana, în biroul ăla mic de la IC, afară era o zi blândă de primăvară și tocmai ce înmugureau copacii de jur împrejurul nostru. M-am dus spre ea, atrasă ca de-o forță cum rar, poți s-o înțelegi.

La început, eu și Diana Pîrloagă ne petreceam primele ore ale dimineții fumând cu nesaț pe acoperisul clădirii din Dorobanți. Și atunci, ca și acum, Diana râdea în cascade, iar mie îmi plăcea teribil de tare treaba asta pentru că mă emoționa, cumva, și mă făcea să văd ziua de lucru, ca pe-un șir lung de întâmplări roz, care-aveau să vină către mine ca spre un om merituos. Avea fata asta, ceva în sufletul ei, care mă ținea lângă ea ca pe-un copil, și-n care eu credeam abrupt, fără să am nevoie de vreo dovadă de siguranță.
Așa mi-a intrat în suflet Diana, și-așa o țin în suflet și acum – cu râsul ei optimist, în cascadă.

O astfel de întâlnire, cu un om atât de valoros, precum Diana, nu te duc niciodată spre el, nu în sensul în care acest om ar putea avea vreun beneficiu de pe urma existenței tale, ci înspre tine, într-un mod, aproape tainic. De neînțeles. Nu învâțându-te, ci dezvâțându-te de tine, de ceea ce crezi că ești, în mod fals.

*Poză cu mine, cu Diana Pîrloagă și cu Găbitza, din timpul unei ambuscade serioase cu zăpadă în drumul nostru spre Mălăiești, unde am luat-o pe Diana și unde ea a venit bucuroasă, în bocanci de oraș, ca o prietenă loială. Fără să știm pe-atunci c-aveam să ne petrecem noaptea într-o cabană neîncălzită, într-un frig care avea să ne pună la încercare toată joaca asta a noastră, și chiar prietenia, și de unde, dacă am scăpat cu viață, cred c-așa o să și rămânem.

Mulțumesc Diana!
#thankyouChristmas, proiectul meu de recunoștință din preajma sărbătorilor de iarnă.


Cum tata mi-a sădit în suflet dragostea față de Regele Mihai I

mostenirea-uriasa-lasata-de-regele-mihai-495796

Momentul a fost neașteptat. Nu aveam decât câțiva ani, când tata, a intrat cu hotărâre în casă, și-a strigat către mama, care vopsea ouă roșii de Paște: Regele Mihai a ajuns în țară! O să meargă la Putna, și-apoi o să vorbească de la hotel.

Eram mică, mică, dar am văzut-o pe mama cum a înlemnit.

– O să fie binevenit, oare? îl intreabă mama pe tata.

– O să fie. Ai să vezi.

-Regele nu are un castel, tata? l-am intrebat eu atunci, dintr-o lume, care nu mi-era deloc la îndemână.

-Sigur că are, mi-a răspuns tata. Castelul Peleș de la Sinaia. Dar astăzi ne vorbește de la hotel.

Desigur că n-am înteles nimic, dar mi-aduc aminte bine momentul ăsta de gingășie dintre părinții mei. Avea tata o bucurie și-o lumină pe chip, încât, eu, cu mintea mea de copil, n-am putut decât să râd la el și să-l îmbrățișez.

Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci. Locuiesc în București de 10 ani.

În fața Palatul Regal, mii de candele și lumânări stau aprinse în memoria Regelui Mihai I al României. E o liniste parcă tihnită, o liniște a revanșei târzii, așezată printre coroanele de flori. De jur împrejurul palatului sunt oameni care stau la coadă, veniți, mulți dintre ei, singuri. Singuri, dar în direcția idealurilor în care se încred. Cu toate acestea, nimeni nu se simte singur, oamenii care-și omagiază astăzi regele, sunt oameni de o desăvârșită politețe, așa cum era și regele.

Nu sunt doar români. Ci și străini. Iată-mă și pe mine, așadar, venită singură la palat, cum sunt atentă la toate limbile care se aud în jurul meu. Am auzit vorbindu-se engleză, franceză, germană si chiar limbi rare, exotice.

Un domn, de aproape 40 de ani își face loc prin mulțime și se așează lângă unul din multele portrete ale Regelui. Are cu el un braț de lumânări. Le aprinde una câte una, pe rând, în tăcere.

Ceasul Bibliotecii Centrale Universitare Carol arată deja ora 22.00.

E ultima noapte la Palat a Regelui Mhai I.

Oamenii înaintează în liniște și piosenie. Oamenii. Ne încearcă sentimentul asta al deznădejdii pe toti, acum în ceasul al 12-lea. Plutește de jur-mprejurul Palatului Regal, memoria unei domnii morale, lungi, vreme de aproape 70 de ani.

Un monarh blând își face loc în suflete, într-un chip nemijlocit. Monarhul e încă aici, cu spiritul. Lucru asta se simte peste tot, printre noi.

Un cuplu tânăr plânge. In fața lor, o lumânare aprinde alte lumânări. Un domn varsă dintr-o sticlă apa, peste focul aprins. Nimeni nu se neliniștește. Toată lumea ajută. Fumul se ridică numaidecât către cer, de unde, poate, a și venit.

Jandarmii își merg mersul lor, de-alungul oamenilor și au grijă să-i liniștească că vor ajunge cu toții să-și vadă Regele. Oamenii nu sunt, însă, descumpăniți. Mâinile lor stau împreunate în fata trupurilor, în virtutea valorilor morale învățate, parcă prea târziu, de la Rege.

Când am devenit adolescentă, tatăl meu a scos din bibliotecă, și mi-a întins, într-o zi, o carte scrisă de bunica regelui Mihai, Regina Maria. Și mi-a spus: O să-ți placă, o să găsești lucruri bune, acolo. Pregăteste-te, mergem la Sinaia, la Peleș, la castel!

Regele chiar avea, așadar, un castel.

Am înteles atunci, ca omul ăsta, care-mi era tata, trăia cumva într-o altă dimensiune, deasupra noastră, a familiei. Felul în care îmi vorbea despre Rege, despre dragostea de oamenii simpli, de tradiții și valori, avea ceva cu adevarat nobil în voce, cu mult mai profund și mai important decât întelegeam eu, atunci. Avea apartenența la valorile demnitatii umane, la curaj, adevăr, blandețe și lucruri simple, umane.

Vina că-l acceptam, de-abia acum, deasupra tuturor, e doar a noastră. Iartă-ne Majestate, căci încă rătăcim singuri noi toți, și singuri în noi înșine.

Straniu lucru și sufletul uman. Îmi zic, mie însămi, în timp ce mă petrec de-alungul cozii, și încerc să-mi dau răgaz gândurilor, care vin spre mine, ca o avalanșă de emotii. Memoria asta afectivă o să mă ucidă.

Au trecut multe ore. Nici nu mai știu câte.

Pășesc în sala în care se află catafalcul pe care e așezat Regele. Regele Mihai I, cel care-i luminase cândva chipul tatălui meu. Mă aplec solemn spre sicriu, cu tatăl meu in minte, închid ochii și-mi fac cruce. Nici nu-mi dau seama de gest. Credința pe care o am în suflet de mică se întregește, cumva, din plin, aici, fix în acest moment.

Nihil sine Deo. 

Mă îndrept dinspre sicriu spre iesire, gândindu-mă la Rege ca la un Om, și apoi, ca la un Monarh. O despărtire de 45 de ani, de țara ta, îți poate pricinui în suflet nepăsare și distanță. Îți poate lua o țară, dar niciodată un popor. Un om fundamental bun rămâne în sufletele celor care-l cunosc, întregit, ca o speranță.

Mă sprijin acum de memoria Regelui, pe care nu l-am cunoscut niciodată, fiind patetică pentru unii, umană pentru alții. Mă simt copleșită de oamenii care vin aici, încontinuare cu flori și lumânări. Încerc să mă uit la oamenii ăștia, să-i păstrez în minte, să-mi amintesc de ei mai târziu. Să-mi amintesc de ziua asta solemnă, istorică, de-o greutate si de-o apăsare uriașă. E greu să-ți imaginezi cum ar fi arătat oamenii, din jurul tău, dacă istoria ar fi fost, cumva, de partea noastră iar mințile noastre mai limpezi.

Îmi șterg cu dosul mâinii lacrimile. Aș vrea să-mi păstrez luciditatea și să vad lucrurile cu claritate.

Uneori, tăcerea și nemișcarea au putere nemărginită.

Astăzi, peste Bucuresti s-a așezat o pace și-o liniște, cum rar, ti-e dat să întâlnești. Prinți și capete încoronate ale înaltelor dinastii europene, dar nu numai, își dau mâinile, în curtea Patriarhiei Române, în semn de prețuire și respect, față de cel ce i-a legat, pe unii dintre ei,  vreme de aproape 1 secol.

”Meritele, draga mea fată, îmi spune tata, astăzi la telefon, meritele pentru un astfel de om, nu vin dinspre un titlu moștenit, ci dinspre valorile în care credem, noi, aștia, monarhiștii. Dinspre emotia pe care ți-o dăruiește un om demn, blând, întors către popor, ci nu către sine. Dinspre lumină. Mai ții minte povestea cu Regele, care se oprește din drum, spre Castelul Peleș să repare mașina unui om simplu? Era adevărată.

Cred că ziua aia, văzută prin ochi de copil și brațele întinse către mine, în care tatăl meu își aștepta Regele acasă, mi-a sădit în suflet dragostea pentru onestitate, oameni și țară.

Drum lin către lumină, Majestate!

”Lumea de mâine nu poate exista fără credință, fără morală și fără memorie” – Regele Mihai I, al României.


”Eu nu știu să sufăr, însă am întâlnit oameni simpli, în sat, care știau să sufere cu demnitate, în liniște.” -regizorul Emanuel Pârvu

meda

Eu nu știu să sufăr, însă am întâlnit oameni simpli, în sat, care știau să sufere cu demnitate, în liniște. Și cred că asta trebuie să ne asumăm cumva, cum să suferim cu demnitate.”, spune regizorul Emanuel Pârvu, pe care l-am găsit timorat în fața cinema-ului Elvire Popesco, după avanpremiera primului său film – Meda, pentru care mi-am dorit să-l felicit și să-i strâng mâna la final.

Îl asculți și îți dai seama că există totuși ceva mai important decât scenariul unui film, în care subiectul principal, impune lupta unui părinte, cu un sistem bolnav, tipic românesc, în a-și păstra copilul asistat social.

Îți dai seama că, dincolo de alte lucruri, există o dorință vie a acestui om, a acestui regizor, de a încerca să înțeleagă oamenii și de a-i ajuta să empatizeze cu suferința altor oameni, măcar în preajma unui doliu.

”Nu se vede”, îi răspund eu, ca dintr-un suflet, încercând să-i explic, cum pot mai bine, cum niciun alt film pe care l-am văzut în ultima perioadă nu m-a înduioșat așa de tare, nu m-a revoltat, nu mi-a stârnit atâtea stări contradictorii.

Noi, ca homo sapiens, suntem din ce în ce mai egocentriști și mai orbi la nevoile altora, iar asta se vede cu ochiul liber și se observă din conflictele și răutățile pe care le manifestăm unii față de alții. Iar orbirea asta nu vine de altundeva, decat din vanitatea propriilor interese, interese deloc fecunde pentru ceilalți, pentru lume.

Ce voiam să vă spun, de fapt, e că, lungmetrajul de debut „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor“ al lui Emanuel Pârvu a primit două premii în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo: Premiul pentru cel mai bun actor lui Şerban Pavlu, iar Premiul pentru cel mai bun regizor lui Emanuel Pârvu.

Rulează în cinematografe din 24 noiembrie și e genul acela de film musai de văzut, despre care vrei să le povestești și prietenilor tăi deștepți și flexibili emoțional.

Trailer aici:


Miercuri, în fața unei limonade cu ghimbir

cris

Deşi aproape imposibil de asimilat şi mult mai rar, există întâlniri karmice şi între prietene. E greu de înţeles, la început. Mai ales atunci când nu ştii exact ce te loveşte şi de ce te-ai trezit, în toiul săptămânii, la prânz, cu o străină. O străină care-ţi zâmbeşte şi-ţi mărturiseşte cu mâna pe inimă, că, o emoţionează scrierile tale de pe blog, aceleaşi scrieri pe care tu le ţii ascunse de ochii cititorului, sub forma unui pseudonim din poeziile lui Tudor Arghezi. Dar peste care ea a nimerit, karmic, din pură întâmplare.

Si-ţi vine să-i mărturiseşti şi tu aceleaşi lucruri, cum că te emoţionează povestea ei şi a Lidiei, copila ei, şi că ţi-ai dori, cumva, într-un fel, numai de noi două ştiut, să-i fie bine, să fie fericită.
Şi că poate, uneori, trăim aceleaşi stări sau vise, iar asta n-are decât să ne lege mai departe, deasupra inimii mecanice. Unele dintre vise au loc chiar aici, în grădina Verona, miercuri, în faţa unei limonade cu ghimbir, unde eu şi Cristina ne-am dat întâlnire pentru prima dată şi-am sorbit copilăroase, cu paiul, din borcanele lor colorate.

*Poză din 2014, regăsite în cufărul cu amintiri, dintr-o vreme în care eu şi Cristina eram tinere, boeme, sensibile până la cer şi înapoi, şi ne plăcea să ne tăvălim la Viscri, pe dealurile cu păpădii trecute şi să facem fotografii. În plus, Cristina îmi purta cămaşa de blugi, şi aia, cred eu, lăsată pe undeva ca semn de carte, căci niciodată n-am mai dat peste ea, de atunci.

Sounds like a love story. Yes, it is! 😉
Tras de Romulus. Mixat, de mine.
Thank you Cristina Scutaru!

#thankyouChristmas, Proiectul meu de recunoștință și mulţumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.

 


Manifest pentru prietenie

Dorothea-Lange-Girls-of-Lincoln-Bench-School-study-their-reading-lesson.-Near-Ontario-Malheur-County-Oregon-1939

Doar să stai cu ochii deschişi. E tot ce trebuie să faci. E tot ce trebuie să faci ca să-ntorci către tine prieteniile de 25 de ani si să nu-ţi provoace fâstâceli când se întâmplă.

Pe Alexandra am cunoscut-o la 4 ani. Ne-am zidit copilăria încercând să ne jucăm de-a şcoala, între etajele din blocul turn în care locuiam. Apoi de-a prietenia. Eu îi spuneam mereu că e prietena mea, ea îmi spunea mereu, că sunt prietena ei.

Când ne-am înscris cu adevărat la şcoală, în clasa a-1-a, Alexandra a venit după mine la ușa maică-mii, la 7 dimineața si m-a trezit cu râsul ei tulbure de copil neodihnit şi moale ca o pijama de bumbac.

Glasul ei e încă aici, în mintea mea, mereu, dintr-o veşnicie de timp, niciodată uitat. O lume mică, în care iarna era anotimpul bucuriei şi al troienelor de zăpadă, şi în care copiilor nu le era frig, dar se amuzau teribil și făceau schimb de căciuli când se jucau de-a v-ați ascunselea pe lângă case. În care fulgii de nea cădeau din cer, ca o lumină dulce şi se topeau în gură, ca vata de zahăr. Şi când, ca să fim fericite, de nimic nu era nevoie, ci doar să privim cu ochii deschişi spre cer, ca și cum ne-ar îmbrătişa foşnetul, când iese din păduri, încărcat de poveşti.

În ultima vreme, când avem timp doar pentru noi, eu cu Alexandra ne aventurăm în tot felul de discutii voyeurist-psihologice. Încercăm astăzi, ca într-o joacă de oameni mari, cu imaginaţie excesivă să vedem ”de ce nu se înţeleg oamenii şi, totuşi, se înţeleg?” Când vom găsi răspunsul, cred că n-o să mai fim oameni.

Sunt multe feluri în care o iubesc pe Alexandra şi în care, în fiecare zi, învăț de la ea cât pot. Cred că, în blândețea de care dă dovadă, Alexandra nici măcar nu-și dă seama de asta.

Spre exemplu, în ultimele zile, Alexandra m-a învățat că decentrarea interpersonală e un proces psihologic prin care trecem cu toţii, cândva, în lumea asta. Înseamnă să descoperi punctul de vedere al celuilalt şi să poţi să gândeşti şi să accepţi ce e în capul altcuiva. Sau chiar în suflet. Să vezi în sufletul altcuiva și să-l iubești așa cum e.

*În ziua asta, în care vă scriu, Alexandra e la înmormântarea tatălui ei. Un tată fără de care a crescut, de la vârsta de 4 ani, dar pe care l-a cunoscut mai târziu, când se forma ca psiholog şi s-a hotârât să-l viziteze în satul în care locuia. E ciudat, uneori, cum nu călătoriile pe meleagurile străine sunt cele care ne îmbogăţesc, ci întoarcerile către noi, către cei care ne iau din viaţă de-alungul anilor, si ne-o dau deopotrivă, înapoi, înzecit, atunci când ne aşteptăm mai puţin.

Mulţumesc, draga mea, prietenă!
Te îmbrăţisez în ziua asta neagră, precum şi-n toate zilele, în care, sufletul tău are nevoie de mine.

#thankyouChristmas/ Proiectul meu de recunoșțință și mulțumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.


Amintiri pentru o viață pe Muntele Olimp, Vârful Mytikas (2918m)

Varful Mytikas - vedere dinspre Varful Skala.

Vârful Mytikas – vedere dinspre Vârful Skala.

Spontaneitatea aduce cu sine cele mai frumoase amintiri. Iar amintirile datorate spontaneitătii au locul lor de cinste. Nu-i ușor să rămâi cu picioarele pe pământ, mai ales când, prietenii tâi îți susțin visurile și aleg să vină cu tine la plimbare, spre cel mai înalt munte din Grecia – Vârful Mytikas. (2918m). Vârful Mytikas, cel mai înalt munte din Grecia, și cel de-al doilea cel mai înalt vârf din Balcani, este de departe, cel mai spectaculos și mai controversat vârf din Antichitate și până în zilele noastre.

De la București la Litochoro, destinatia finală, de unde aveam să pornim ascensiunea spre Muntele Olimp, am facut exact 11 ore cu masina personală, cu tot cu opriri.

Litochoro, un orașel de munte vesel și curat, a dezvoltat de-alungul timpului un caracter turistic destul de pronunțat. Nici n-am încercat să găsim cazare aici, era plin ochi de turiști cu rucsace în spinare și bocanci de munte. Dacă vrei sa râmâi aici peste noapte, îți recomand să-ți faci rezervare din timp si să-ti aloci un buget generos, cu mult peste 50 de euro. Sunt puține hoteluri decente, iar pensiunile au deja clienții lor fideli.

Opțiunea noastră pentru prima noapte de vacanta a fost camping-ul Olympos Beach, un camping exact pe malul marii, foarte bine organizat și surprinzator de curat. De dimineata, ai ocazia sa vezi Muntele Olimp de jos în toata măreția lui.

Planificare traseu

Ziua 1 : Pronia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

       Vf. Mytikas – Refugiul A – Prionia: 5 h 30

       Marcaj: E4 (romb galben)

       Diferenţă totală nivel: + 1900 m, – 1900 m.

       Surse apă: Prionia (izvor amenajat), Refugiul A – Apa Imbuteliata

Harta inaltimilor din Olimp

Echipamentul minim necesar:

  • Trusa medicală, crema protecție solară
  • Frontală
  • Rucsac maxim 40
  • Ham+carabin
  • Bețe trekkin
  • Casca alpinism (optional)
  • Ochelari soare
  • Cagulă
  • Mănusi
  • Geaca si pantaloni
  • Bocanci

 

 

Ziua 1 : Prionia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Noi am împărtit traseul în două zile, cât să avem timp să admiram privelistile și să ne bucurăm de natura. Muntele Olimp e o rezervație naturală care cuprinde o suprafață totala de 4000 mp și poate fi străbătuta pe mai multe trasee, bine marcate, și chiar bine întreținute.

Cel mai cunoscut traseu spre vârf si de altfel, cel mai cunoscut de toți turistii străini este marcat cu E4 si începe din Litochoro.

Primii 19 km i-am traversat cu masina personala prin pădure, pe serpentine cam abrupte pentru placul meu. Am fi putut parcurge acesti 19 kilometri si pe jos, prin defileul Canionului Enipeas, însă n-am avut suficient timp. Drumul e spectaculos, cu vegetație elenară si privelițti care-ți taie respiratia. Cu toate acestea, am încercat să rămân la locul meu și să nu privesc prea mult prin parbrizul mașinii. Dacă nu ești genul care rezistă la astfel de tentații, poate ar fi indicat să lasi pe altcineva să conducă.

Am ajuns la Cabana Prionia in 30 de minute, un loc întesat de turisti, dominat de o parcare destul de mare, cu multe masini, chiar prea multe pe alocuri. Aici ne-am echipat corespunzător și am inceput ascensiunea. Planul nostru însă a fost să ajungem la Refugiul A (2100m) până la ora 16.00 și să petrecem acolo câteva ore cu ceilalți oaspeti pe care i-am putea găsi la cabană :)

Cum e traseul de la Cabana Prionia până la Refugiul A?

Din Prionia pana la Refugiul A (Spilios Agapitos) am făcut exact 3 ore si jumatate. Trei ore și jumătate în ascensiune pe Muntele Olimp nu se compară  cu niciun munte pe care am fost până acum. În ciuda tuturor review-urilor citite, care spuneau ca traseul este foarte usor, și că poate fi parcurs cu ușurinta și de către copii, noi ne-am întâlnit cu un traseu destul de greu, un traseu care a inclus un efort susținut si hidratare corespunzatoare. E adevărat ca ne-am intâlnit și cu ceva copii – însa toti erau cărați în spate de părintii lor. :)

Traseul îți solicita toți muschii pe care-i ai, si chiar si pe cei despre care, nu credeai ca i-ai avut vreodată. Prima porțiune a însemnat o serpuire la deal si la vale, prin pădure, o pădure destul de rară, cu poteci bine bătătorite de catre turisti. Nimic deosebit. Doar copaci impunători si vegetatie cât curprinde, de ambele sensuri de mers. Însă, în cea de-a doua parte a traseului, urcarea a devenit mult mai serioasă, cu  respiratie îngreunată. Dacă nu te hidratezi cum trebuie înainte si n-ai pic de ciocolată la tine, pregătește-te psihic pentru pauze mai lungi, care-ți vor lungi traseul cu cel putin 1 oră. Apropo, pe Olimp cresc peste 20 de specii de plante unicat in lume. Aici si doar aici. Ai ce admira si crede-mă pe cuvant – nici măcar nu e necesar să le cunosti pe toate. :)

Varful Mytikas, vedere de pe traseul pana la Refugiul A.

Varful Mytikas, vedere de pe traseul pana la Refugiul A.

Marea Egee, văzută de pe culmi, anulează însă, tot efortul depus și te impinge, parcă, de la spate să o vezi de la înăltimi și mai mari. Știi că oricât de obosit ai fi, si oricât de tare te-ar deranja soarele puternic, vântul și bătăturile din bocanci, vei continua să mergi mai departe. Lecția perseverenței e o lecție, pe care ți-o dă negresit masivul din Olimp.

La refugiul A am ajuns exact la ora propusă. La ora 16.00, pe munte, soarele nu mai avea putere să ne deranjeze, așa că ne-am așezat muți de uimire la o masă cu un ceai dinainte, si am admirat priveliștea incredibilă.

 

Marea Egee - vazuta de la terasa Refugiului A.

Marea Egee – văzută de la terasa Refugiului A.

14324398_10154084620178843_1521217399873916961_o


Unde am înnoptat?

14324405_10154084623878843_5504127343060570423_oNe-am petrecut noaptea la Refugiul A, într-o cameră cu alte 15 persoane. Am reușit să rezervam ca prin minune ultimele două paturi prin telefon, așa ca am fost multumiti până peste măsura. Patul ne-a costat 15 euro/persoana. Olimpul nu e foarte prietenos cu spațiile de cazare iar camparea la intamplare este strict interzisa. Și oricum ar fi – nu vrei să stai la cort nici vara, cam atât de frig poate fi aici după ce apune soarele.

Refugiul A numără în total 110 locuri de dormit in dormitoare comune, două spații pentru masă, un mini-restaurant (unde se găteste frecvent tocană de miel, paste cu bulion si supă caldă cu taitei) o baie la subsol (deschisa doar noaptea, dimineata 2 ore si seara 2 ore) si o zona de checkin, foarte bine organizata cu dulapioare pentru bagajele turiștilor. Dacă aveti de gând să le faceti o vizită în curând, trebuie să știti că aveti nevoie de slapi, intrucât nu veti fi lăsati sa intrati cu bocancii din pădure în cabană. Nu au personal care să facă curat zilnic, așa că e o idee foarte bună. Nu uitati nici de sacul de dormit si nici de frontală. Lumina se stinge la ora 22.00 seara si se aprinde din oficiu la ora 05.00 dimineața. Conditiile sunt oricum net superioare celor intalnite la noi în țară.

Locatia, asa cm va imaginatț, este destul de simplă, curată si vizitată de tot felul de oameni, majoritatea iubitori de natură și de munte. Dacă ești din fire vorbăret, poti pleca de acolo cu ceva prieteni. Noi ne-am împrietenit la masă cu un polonez, foarte simpatic, care se împrietenise la rândul lui cu un turc, student la medicina. Și de aici n-a fost decât poveste și bere turnată în pahare. :). Astfel de momente îți rămân în suflet pentru o viata întreagă.

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

Dimineata, cum vă spuneam a început la ora 5 fix. Atunci s-au auzit fosnind primii saci de dormit. M-am ridicat imediat, ca prin minune și am pornit spre terasaă, cu o cana de cafea în mâna. Niciodata, dimineata nu fu mai frumoasa si mai merituoasa, :). Asta stiu sigur.

Rasarit de soare vazut de pe terasa Refugiului A, Muntele Olimp.

Rasărit de soare văzut de pe terasa Refugiului A, Muntele Olimp.

14379988_10154084648558843_1485703851897083827_o

Am început ascensiunea spre Vârf la ora 7 fix. Teoretic ne așteapta un traseu de 3-3,5 ore. Planul nostru a fost să ajungem pe vârf în maxim 3 ore și să revenim în Litochoro până la ora 19.00. 

Încet-încet, în maxim 30 de minute, peisajul se schimbă. Vegetaţia cedează locul grohotişului, iar Varful Mytikas se arată în toată splendoara lui, luminata de vânt și soare cu dinți. Din când în când, norii devin tot una cu noi.

Am ajuns pe Vârful Skala undeva în jurul orei 10.00, după un urcuş sustinut, întrerupt doar de pozele de rigoare şi de pauzele corespunzatoare hidratarii. Panorama care ți se deschide în fata ochilor anulează din nou bătăturile din bocanci și respirația îngreunată. 

De aici, turiștii se grupează practic în două tabere – cei care aleg să se îndrepte către Varful Skolio (2918) si cei care aleg să se îndrepte spre Vârful Mytikas (2917 m), vedeta Olimpului. 

14310461_10154084706463843_1670437432295948103_o

Vârful Mytikas

 

Varful Mytikas in ceata

Varful Mytikas în ceață văzut de pe Vârful Skala.

Nașul sau Acul, după alte surse, nu se află la mai mult de 45 de minute de vârful Skala, însă drumul până la aceasta se face traversând un culoar stâncos destul de dificil şi de periculos, mai ales dacă nu exista vizibilitate deplină, e ceață, plouă sau ninge. Culoarul denumit și Kaki Skala, adică Scara Iadului, presupune atentie la fiecare pas și chiar ham+carabin. Nici nu mai pomenesc de alte lucuri absolut obligatorii – cum ar fi bocancii.

După ce am stat 10 minute și am admirat Varful Mytikas, impunător și suficient de aproape cât să te lase mut de uimire chiar și de aici, am coborat puțin spre hău, să vad cum stau lucrurile pe traseu. Începuseră să se adune norii, ceața era din ce în ce mai densă și pietrele îmi cam alunecau de sub picioare. Am făcut câtiva pași până când mi-am dat seama că, dacă nu ma concentrez suficient sunt șanse mari să mă rănesc. ”Traseul implică scrambling, deci nu vreau sa fiu acolo dacă plouă, mi-am zis”. :) Si am decis să mă întorc.

Mulţi turisti aleg să se opreasca aici sau să pornească spre vârful Skolio, atunci când nu e vreme bună. Și până la urma așa am decis și noi.

Ne întoarcem și pornim la drum spre Vârful Skolio. Siguranța înainte de toate. Recunosc că am privit cu jind la cei care se întorceau dinspre vârf, însă muntele nu te lasă să faci întotdeauna ce vrei tu. Mi-am promis ca voi reveni, și ne-am îndreptat spre Vârful Skolio, unde ne-am odihnit și ne-am pregătit psihic pentru cele 5 ore și jumătate de coborâre până la Cabana Prionia. :)14352097_10154084668163843_5100611008311245505_o

 


12 intrebări pe care trebuie să ți le pui înainte de a adopta o pisică

Toarce, are mustăți pe care le folosește pe post de antene, și îți pune piedică ori de câte ori, ești suficient de ignorant încât, să nu o bagi în seama când miaună. Ar putea fi chiar simpatică, dacă ar sta la mângâiat când ai avea și tu chef și dacă ai putea să-i dedici tot timpul tău liber ei. Din păcate însă, lucrurile nu sunt întotdeauna așa.

Ultima oară când m-a scos din minți, a reusit să împingă de pe raft cu labele o floare în ghiveci, să o scoată din rădăcini, să-mi împrăstie nisipul prin toată casa și să o mănânce fără nicio remușcare. Doar așa, de plictiseală.

Penultima oară când m-a scos din minți mi-a dat jos tabloul de pe perete, pictat de mine si l-a băgat după dulap, ca să-mi crească tensiunea și să mor de inimă rea. Am renunțat dintr-o dată la toate bunele maniere și dragostea fată de animale si-am aruncat cu pilota după ea, în speranța c-ar putea rămână fără aer, să se sufoce si să mă lase să fiu liniștita. N-am reușit.

Ante-penultima oară când m-a scos din minți a desființat un ciucure de la căciulă, pe care l-a împraștiat prin toată casa, l-a mâncat si apoi s-a constipat de la lână. A trebui să-mi pun mănușile, să fac pe chirurgul și să-i scot firul de ață, de unde ea, evident, nu și l-ar fi scos niciodată.

Ionela mea, (nume de cod pentru vecinii de pe scara), alias Kate Moose împlineste în curand 1 an pisicesc și drept să vă spun – vreau s-o mărit. Nu mă grăbesc, nu e jale încă, dar vreau s-o dau unui om cu situație, care s-o iubească și care să fie un pic mai tolerant decât mine.

Și ca să nu ajunga și altcineva în aceeași situație ca mine, am sintetizat mai jos câteva întrebări pe care ar trebui să și le pună oricine înainte de a adopta/cumpăra o pisică.

  1. Ce părere ai de maratoanele sportive?

Dacă te decizi să-ti iei o pisică, dar ai o problemă cu maratoanele sau cu săritura în lungime, atunci vei avea o problemă. Pisicile de casă au nevoie de mișcare și prin urmare, atunci când le apucă (si crede-ma le apuca destul de des, mai ales când sunt mici) câștigă orice maraton pe care ți-ai imaginat tu vreodată că l-ai putea câștiga. Aleargă, sar dintr-o parte în alta ca nebunele, de pe un dulap pe altul, de pe dulap pe canapea, de pe canapea pe scaunul din bucătărie, de pe scaun pe pervarzul de la balcon și tot asa.

   2.  La ce oră te trezești?

Nu știu alții cum sunt, dar mie imi place să dorm și mai ales dimineața. Iar cei care dorm dimineața n-au nicio sansă să conviețuiască laolaltă cu pisicile. Pisicile se trezesc imediat cum se crapă de ziua, iar in zilele bune, chiar și mai repede. La fel, dacă ai probleme cu inima, tresari sau te sperii din orice, mai așteapta puțin! Felinele au prostul obicei de a sări peste tine când dormi și crede-mă că, oricât de pufoase ar fi ele, stomacul tău o să simtă durerea.

 3. Cum îți plac hainele de blană?

Indiferent dacă-i frig sau cald afară, tu vei purta întotdeauna cu tine o haină de blană. Poți să-ți perii pisica până moare, de dezis – to n-o să se dezică de ghemotoacele de păr. Și obligatoriu o să-ti împrumute și ție câteva kilograme pe tesătura, ori de câte ori, va trebui sa pleci undeva și nu vei avea timp să-ți cureti haina.

4. Poți mânca din aceeasi farfurie cu pisica?

Dac-ai zis că iubești pisicile ai zis practic, că iubești și părul lor în farfuria ta de mâncare. Nu contează despre ce pofte vorbim, pisica tot va avea mustăți care să le adulmece. Și labe cu care să testeze ce-i acolo: tare sau moale, rece sau fierbinte.

5. Unde locuiești?

Dacă stai în chirie, fă-ți o lista luuungă cu toate magazinele, în care ai putea găsi aceeasi canapea ca cea pe care o ai în sufragerie, dacă nu vrei sa te ia proprietarul în șuturi când vine la tine să ia banii.

Și asta pentru că, oricât de învățată ar fi ea să-și ascută gherele la stâlpul roz, pe care i l-ai cumpărat, tot o să-și înfingă ghearele și în canapea. Asa, în ciuda, ca să alergi după ea, să o lovești și apoi să te simti cel mai nemernic om de pe planetă.

6. Cât de mult îți pasă de lucrurile tale?

Dacă-ți iei o pisica uită-te bine în ograda ta și pune la adăpost orice obiecte la care ții sau ai ținut vreodată – cani, farfurii, suveniruri, tablouri, plante etc. Nicio pisică din lume nu va ține cont de amintirile tale, de pasiunile tale sau de orice lucru care ți-ar putea aduce puțina alinare. N-ai ce-i face. Nu știe. E animal. :)

7. Câtă nevoie ai de iubire?

Pisicile sunt sălbatice până la capăt, așa că nu te aștepta la mari dovezi de iubire niciodată. Singurele momente în care ți-ar putea părea că sunt un pic mai drăgătoase cu tine sunt cele în care le deschizi frigiderul. Oricum ar fi, nu te-ncrede în pisici! Nu-ti vor fi niciodată recunoscătoare pentru nimic, nici măcar pentru plicul cu mâncare exclusivistă, de 10 lei bucata.

8. Cine ar putea sta cu pisica când ești tu plecat?

Vrei pisica dar n-ai nici măcar un prieten de vază, care s-a oferit deja să stea cu animalul în weekend? Atunci din start îti spun că ai o problemă serioasa. Pisicile sunt ca niște copii mici, care nu cresc niciodată și pe care nu le poți lăsa singure acasă mai mult de 2 zile, dacă nu vrei să le găsești late, în mijlocul patului. Pisicile sunt independente, da, dar cele de pe strada, nu astea închise în casă.

9. Cum stai cu răbdarea?

Pisicile de casa n-au niciun strop de minte, nu stiu cum arata alte pisici, se sperie la cel mai mic zgomot si pot sa plonjeze de pe geam, de la etajul 6, (cum a facut a mea), dau năvala la câte-un gândac de bucătarie exact când tu gătești și fac mare tam-tam, dacă nu le deschizi ușa de la intrare să alerge prin bloc. Pe deasupra, toate pisicile din lume o să moara curioase. Adică, toate, fără excepție își vor băga nasul în oala ta, în laptop, în cadă, în sertarele din bucătarie și din baie, oriunde. Dacă n-ai multă răbdare nu-ți lua pisică!

10. Dacă sufăr de vreo boală, în ce fel mă ajută pisica?

Păi, ca să fiu sinceră, în niciun fel. Pisicile nu au niciun efect benefic asupra organismului, cel puțin nu sesizat de mine. Singurul efect la care m-aș putea gândi acum ar fi o insomnie cruntă, venită la pachet cu ceva nervi făcuti praștie.

11. Cât de des faci curat?

Nu de alta, dar o pisica de treabă face la litiera în fiecare zi, așa că TU, singurul cu capul pe umeri din casă vei fi responsabil pentru curatenia ei, aproximativ cincisprezece ani de acum înainte. Ești pregătit pentru asta? N-are sens s-o dai cotită că există multe tipuri de absorbant eficient pentru pisici, știu și eu care-i treaba – Nu poți intra în baie dacă a intrat o pisica înainte.

12. Cum stai cu finanțele?

Orice-ar spune alții, să crești o pisică nu e chiar asa de ieftin. Nu atunci când nu ai. Pe mine mă costa doar hrana aproximativ 150 de lei/ luna. Poti să te străduiești toata viața, o pisca de casă nu va mânca niciodată altceva, în afară de plicurile ei lucioase. Nu mai pun la socoteală absorbantul igienic, (minim 30 de lei, unul de calitate) cușca, jucăriile, (de la care nu te poți abține să nu i le cumperi) șamponul și evident vaccinurile obligatorii și sterilizarea. E important să te gândești și la acest aspect atunci când te decizi să ai în grijă o pisică.

p.s Pentru detalii despre adopția lui Kate Moose, please contact me!

12360388_10153409466973843_2342213074549444487_n


Nu ești nici măcar o amintire

ballet-dancer-865027_1920

În definitiv, te-am dat uitarii. S-au dus pe apa sâmbetei și irișii tăi albaștrii si zâmbetul și vocea de domn cu joben. Nu ești nici măcar o amintire. Amintirile le păstrez în inima, la loc de cinste. Pentru prima oară în viața mea mă declar o invingătoare. Lângă mine, un alt învingător, mai puternic decât mine, mai verosimil decat tine. Nu în locul tău, cum ți-ai închipuit. În dreapta mea, ca punct de sprijin și susținere morala. Echidistant. Puternic. Radiant.

Nu duc nici o lipsă. Nici de rochii scumpe de catifea rară, nici de saloane valahe aglomerate de domni interbelici, nici de miros de trabuc cubanez. Dacă ți-aș striga numele într-un moment de maxima disperare, ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată, aș realiza că strigătul meu nu aduce a nici un fel de ecou interior.

La sfârșitul lunii se preconizează o sărbătoare în calendarul sfintilor. Cel mai probabil că nu-ți voi ura la multi ani, nu din lipsa de caracteristici de bună creștere, nu mă înțelege greșit sau din motive de temere. Ești un om bun, fără îndoiala, altfel nu m-aș fi indrăgostit de tine. Dar cred că am devenit imună la numele tău. L-am auzit atât de intens la un momendat, încât acum îmi pare că face parte dintr-un alfabet sanscrit, inextricabil.

În lupta mea cu Sinele Suprem,o forță incomensurabilă mi-a oferit la schimb un alt destin. Pe care l-am acceptat fără oponență.

Astăzi, merg pe cărări mult mai înguste dar bine batatorite și de cele mai multe ori, reușesc să-mi țin echilibrul. Nu de putine ori ma visez balerină pe scena Operei Naționale sub privirile a mii de spectator. Din când în când primesc și aplauze. Atunci mă deschid ca un nufăr pe lac și miros gustul benefic al victoriei.

Stii? Destinul oferit în dar are gust zmeuriu. Atrage de la sine tot mai multe zâmbete. De parcă venele mi-ar pulsa în inima în loc de sânge, ser pozitiv.


Experiența Airbnb- Un apartament în versuri la Roma

airbnb

Cei care mă cunosc, știu bine că atunci când merg în vacanțe, prefer hotelurile cu terase spectaculoase, unde pot servi în legea mea, la primele ore ale dimineții micul dejun. Asa se face că, până de curând, n-am auzit în viața mea de Airbnb și nici n-aș fi auzit, dacă aș fi găsit un hotel rezonabil, la un preț decent la care să dorm în Roma. Dar n-am găsit, așa că am fost nevoită să mă reorientez, cum s-ar zice. Și chiar nu-mi pare rău deloc pentru că experiența a fost de-a dreptul fantastică.

Deci, care-i treaba cu Airbnb?

Pentru cei care n-au aflat încă (deși mi-e greu să cred c-ar mai fi cineva în afara de mine) Airbnb e o platformă online, care face exact aceeași treaba ca și Booking.ro – te ajută să-ți găsești cazare rapid și dacă ai noroc, chiar ieftin. 

Spre deosebire de Booking, Airbnb îți pune la dispoziție apartamente și case ale localnicilor, pe care le poți inchiria pe jumătate sau integral. Adică, în funcție de preferințe, platforma îți permite  să împarți, daca vrei, apartamentul cu proprietarul (care de multe ori s-ar putea să  te avantajeze) sau să închiriezi cu totul o casă, în care să locuiești doar tu cu gașca ta de prieteni.

Din toată nebunia asta, Airbnb își oprește un comision de 20 % din prețul de cazare, dar pe tine nu te privește asta, decât dacă vrei să devii la rândul tău gazdă. Tot ce trebuie să te preocupe este să-ți faci cont pe site și să cauți printre oferte  în funcție de bugetul pe care-l ai la dispoziție.

Printre avantajele turistului de Airbnb, cel mai adesea sunt enumerate următoarele  două:

  • În primul rand prețul, mult mai convenabil ca la un hotel.
  • Contactul direct cu proprietarul și cultura tării în care călătorești.

Pe Anna, gazda noastră de la Roma am căutat-o după preferințe și criterii destul de severe. Nici nu se putea altfel, având în vedere că nu știam la ce mă înham. Așa că informarea mea despre apartament a fost de-a dreptul riguroasă – Google, Facebook, review-uri  și o inspecție desăvârșită pe fiecare poză în parte a apartamentului.

Un lucru important de precizat despre Airbnb este că recenziile oaspeților nu pot fi moderate sau șterse de pe site de către gazdă, în cazul în care nu-i convine ceva, ceea ce e minunat pentru că te poți baza pe veridicitatea informațiilor obținute.

 Un apartament în versuri – A cassa di Anna

10592821_10153321001568843_1044889658389868725_n

Pe Anna n-am cunoscut-o personal, întrucat se mutase din oraș lângă Roma, împreună cu prietenul ei, dar ne lăsase în grija vecinei ei, o doamnă tare cumsecade, care ne-a întâmpinat de la balcon, cu o voce tare simpatică Bonjorno! Al secondi piano, per favore! :)

Anna e o artistă și o fire atașată de povești cu prinți și prințese. Lucrează în domeniul comunicării și are o afinitate pentru obiecte vechi, cărți și jazz, și chiar electrocasnice vintage de toată frumusețea.

Apartamentul are două camereun dormitor și o cameră de zi și un balcon cu vedere spre parc, care te invită bucuros să-ți savurezi cafeaua la primele ore la dimineții.

Toata energia pozitivă din lume este canalizată practic în această camera de zi. Nu știu dacă-s de vină fotografiile cu Louis Armstrong sau Ray Charles atârnate pe pereți, sau biblioteca plină de cărți cu scriitori ruși, francezi și italieni, cd-urile cu muzică clasică, jazz și blues, dar sentimentul pe care l-am avut la primul contact cu sufrageria a fost minunat. Lângă bibliotecă stă cuminte, așezat pe-un cufăr vechi un televizor slim, conectat la o multitudine de canale internaționale, (semn că apartamentul își așteaptă oaspeții), iar vizavi de cufăr – o canapea moale, pe care ești liber să te întinzi după ce alergi prin Roma toată ziua.

02171cad_original(1) ff6bd96a_original(1)24f9ad40_original(1)  c9af1dee_original(1)   068b3d38_original(1)  58e997fc_original(1)

Dormitorul are și el farmecul lui. Deși ai putea spune, la prima vedere, că e mai mult pe gustul fetelor decât al băieților, patul mare și comod de mijloc King Size contrazice regula. Dimineața nu e lumină naturală, întrucât geamul din dormitor dă exact într-un copac cu coroană bogată, dar ținând cont că eram în vacanță, asta n-a fost o problemă. Ne-am trezit oricum.

Despre bucătăria Annei, nu pot să vă spun decât că, aș fi vrut s-o iau acasă. Cu tot cu frigider, aragaz și alte minunății decorative pe care le avea ea atârnate de mobilă. O oază  de liniște, complet utilată cu tot ce-i trebuie omului acasă – de la zahăr, sare, ulei, până la tot soiul de paste (tagliatele, spaghete, tortellini și alte minunății verzi) și sosuri pentru paste, unele mai apetisante ca altele. Partea frumoasă a fost că am avut acces la tot ce ne-a poftit inima, așa că, după cum bănuiți, ne-am pus pe gătit!

 

Localizare

 

Apartamentul este situat într-o zonă liniștită, (Lazio), lângă al doilea, cel mai mare parc din Roma, Ada, într-o vilă cu două etaje și grădină proprie, cu lămâi. (Cool, isn’t it?)

IMAG5999

 

O plimbare de aproximativ 15 minute te va duce exact la stația de metrou Libia, printre străduțe înguste, așezate frumos în pantă. De îndată ce-ai ajuns la metrou, mai ai de parcurs aproximativ alte 15 minute până la Colosseum, spre exemplu. De acolo, te descurci cu ușurință pe jos.

Dacă ești genul care preferă plimbările de dimineață, stai bine cu direcția și ești curios cum arată Roma mai puțin turistică, atunci ești oaspetele perfect. Dacă nu, poate ar fi mai bine să te mai gândești.  Apartamentul nu e întocmai foarte aproape, dar nici foarte departe.

 

 

Cum am plătit și cât a costat?

 

Pentru 4 nopți de cazare, cu tot cu mic dejun, (cereale, finetti, biscuiti, iaurt cu fructe, unt, gem, pâine și desigur cafea și ceai) și întreg apartamentul la dispoziție am plătit fix 1000 lei.

Plata se face în contul Airbnb, care mai apoi se ocupă de transferul banilor către proprietar, a doua zi de la check-in. Practic dacă exista posibilitatea să ne răzgândim sau să găsim ceva în neregulă la fața locului, Airbnb ne-ar fi transferat banii înapoi, ceea ce e foarte mișto, spre deosebire de Booking. Dacă proprietarul s-ar fi răzgândit însă, atunci singurii dezavantajați am fi fost noi, întrucât trebuia să ne găsim altă cazare în plin sezon turistic.

Norocoși cum suntem, Anna ne-a trimis pe email cu o săptămână înainte de plecare instrucțiuni cu privire la apartament, (ce avem la micul dejun, unde e fierul de călcat) și la mijloacele de transport din Roma, (care sunt principalele stații de metrou și mai ales, cum să ajungem de la ea în principalele zone turistice), ceea ce ne-a ajutat foarte mult.

Există totuși și un mic minus al acestei experiențe Airbnb. În ultima zi a excursiei a trebuit să ne trezim foarte devreme și să eliberăm apartamentul pentru că urmau să vină alți turiști (ceea ce la un hotel nu se întâmplă niciodată) și sinceră să fiu, asta cu trezitul cu noaptea-n cap nu mi-a picat deloc bine. Dar am iertat-o oricum, până la urmă, pentru că a fost tare drăguță cu noi și am înțeles că a fost o excepție.

Anna are în portofoliul Airbnb, două apartamente: unul în Roma, iar celălalt în Baiano, tot în Italia. Ambele apartamente sunt, așa cum puteți observa și voi din fotografii – absolute minunate. Detalii despre apartamentele Annei precum si mai multe poze găsiți aici (apartamentul din Roma) sau aici. (apartamentul părinților ei din Baiano)

Dacă ai de gând să călătorești în viitorul apropiat la Roma și esti dispus să te cazezi într-un apartament cu puțină imaginație, caută-l mai întâi pe Airbnb sau mergi direct la Anna!

În plus, AirBnb oferă un bonus de 18 euro pentru cei care își creează cont la invitația unui prieten.

Anyone interested?