Amintiri pentru o viață pe Muntele Olimp, Vârful Mytikas (2918m)

Varful Mytikas - vedere dinspre Varful Skala.

Vârful Mytikas – vedere dinspre Vârful Skala.

Spontaneitatea aduce cu sine cele mai frumoase amintiri. Iar amintirile datorate spontaneitătii au locul lor de cinste. Nu-i ușor să rămâi cu picioarele pe pământ, mai ales când, prietenii tâi îți susțin visurile și aleg să vină cu tine la plimbare, spre cel mai înalt munte din Grecia – Vârful Mytikas. (2918m). Vârful Mytikas, cel mai înalt munte din Grecia, și cel de-al doilea cel mai înalt vârf din Balcani, este de departe, cel mai spectaculos și mai controversat vârf din Antichitate și până în zilele noastre.

De la București la Litochoro, destinatia finală, de unde aveam să pornim ascensiunea spre Muntele Olimp, am facut exact 11 ore cu masina personală, cu tot cu opriri.

Litochoro, un orașel de munte vesel și curat, a dezvoltat de-alungul timpului un caracter turistic destul de pronunțat. Nici n-am încercat să găsim cazare aici, era plin ochi de turiști cu rucsace în spinare și bocanci de munte. Dacă vrei sa râmâi aici peste noapte, îți recomand să-ți faci rezervare din timp si să-ti aloci un buget generos, cu mult peste 50 de euro. Sunt puține hoteluri decente, iar pensiunile au deja clienții lor fideli.

Opțiunea noastră pentru prima noapte de vacanta a fost camping-ul Olympos Beach, un camping exact pe malul marii, foarte bine organizat și surprinzator de curat. De dimineata, ai ocazia sa vezi Muntele Olimp de jos în toata măreția lui.

Planificare traseu

Ziua 1 : Pronia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

       Vf. Mytikas – Refugiul A – Prionia: 5 h 30

       Marcaj: E4 (romb galben)

       Diferenţă totală nivel: + 1900 m, – 1900 m.

       Surse apă: Prionia (izvor amenajat), Refugiul A – Apa Imbuteliata

Harta inaltimilor din Olimp

Echipamentul minim necesar:

  • Trusa medicală, crema protecție solară
  • Frontală
  • Rucsac maxim 40
  • Ham+carabin
  • Bețe trekkin
  • Casca alpinism (optional)
  • Ochelari soare
  • Cagulă
  • Mănusi
  • Geaca si pantaloni
  • Bocanci

 

 

Ziua 1 : Prionia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Noi am împărtit traseul în două zile, cât să avem timp să admiram privelistile și să ne bucurăm de natura. Muntele Olimp e o rezervație naturală care cuprinde o suprafață totala de 4000 mp și poate fi străbătuta pe mai multe trasee, bine marcate, și chiar bine întreținute.

Cel mai cunoscut traseu spre vârf si de altfel, cel mai cunoscut de toți turistii străini este marcat cu E4 si începe din Litochoro.

Primii 19 km i-am traversat cu masina personala prin pădure, pe serpentine cam abrupte pentru placul meu. Am fi putut parcurge acesti 19 kilometri si pe jos, prin defileul Canionului Enipeas, însă n-am avut suficient timp. Drumul e spectaculos, cu vegetație elenară si privelițti care-ți taie respiratia. Cu toate acestea, am încercat să rămân la locul meu și să nu privesc prea mult prin parbrizul mașinii. Dacă nu ești genul care rezistă la astfel de tentații, poate ar fi indicat să lasi pe altcineva să conducă.

Am ajuns la Cabana Prionia in 30 de minute, un loc întesat de turisti, dominat de o parcare destul de mare, cu multe masini, chiar prea multe pe alocuri. Aici ne-am echipat corespunzător și am inceput ascensiunea. Planul nostru însă a fost să ajungem la Refugiul A (2100m) până la ora 16.00 și să petrecem acolo câteva ore cu ceilalți oaspeti pe care i-am putea găsi la cabană :)

Cum e traseul de la Cabana Prionia până la Refugiul A?

Din Prionia pana la Refugiul A (Spilios Agapitos) am făcut exact 3 ore si jumatate. Trei ore și jumătate în ascensiune pe Muntele Olimp nu se compară  cu niciun munte pe care am fost până acum. În ciuda tuturor review-urilor citite, care spuneau ca traseul este foarte usor, și că poate fi parcurs cu ușurinta și de către copii, noi ne-am întâlnit cu un traseu destul de greu, un traseu care a inclus un efort susținut si hidratare corespunzatoare. E adevărat ca ne-am intâlnit și cu ceva copii – însa toti erau cărați în spate de părintii lor. :)

Traseul îți solicita toți muschii pe care-i ai, si chiar si pe cei despre care, nu credeai ca i-ai avut vreodată. Prima porțiune a însemnat o serpuire la deal si la vale, prin pădure, o pădure destul de rară, cu poteci bine bătătorite de catre turisti. Nimic deosebit. Doar copaci impunători si vegetatie cât curprinde, de ambele sensuri de mers. Însă, în cea de-a doua parte a traseului, urcarea a devenit mult mai serioasă, cu  respiratie îngreunată. Dacă nu te hidratezi cum trebuie înainte si n-ai pic de ciocolată la tine, pregătește-te psihic pentru pauze mai lungi, care-ți vor lungi traseul cu cel putin 1 oră. Apropo, pe Olimp cresc peste 20 de specii de plante unicat in lume. Aici si doar aici. Ai ce admira si crede-mă pe cuvant – nici măcar nu e necesar să le cunosti pe toate. :)

Varful Mytikas, vedere de pe traseul pana la Refugiul A.

Varful Mytikas, vedere de pe traseul pana la Refugiul A.

Marea Egee, văzută de pe culmi, anulează însă, tot efortul depus și te impinge, parcă, de la spate să o vezi de la înăltimi și mai mari. Știi că oricât de obosit ai fi, si oricât de tare te-ar deranja soarele puternic, vântul și bătăturile din bocanci, vei continua să mergi mai departe. Lecția perseverenței e o lecție, pe care ți-o dă negresit masivul din Olimp.

La refugiul A am ajuns exact la ora propusă. La ora 16.00, pe munte, soarele nu mai avea putere să ne deranjeze, așa că ne-am așezat muți de uimire la o masă cu un ceai dinainte, si am admirat priveliștea incredibilă.

 

Marea Egee - vazuta de la terasa Refugiului A.

Marea Egee – văzută de la terasa Refugiului A.

14324398_10154084620178843_1521217399873916961_o


Unde am înnoptat?

14324405_10154084623878843_5504127343060570423_oNe-am petrecut noaptea la Refugiul A, într-o cameră cu alte 15 persoane. Am reușit să rezervam ca prin minune ultimele două paturi prin telefon, așa ca am fost multumiti până peste măsura. Patul ne-a costat 15 euro/persoana. Olimpul nu e foarte prietenos cu spațiile de cazare iar camparea la intamplare este strict interzisa. Și oricum ar fi – nu vrei să stai la cort nici vara, cam atât de frig poate fi aici după ce apune soarele.

Refugiul A numără în total 110 locuri de dormit in dormitoare comune, două spații pentru masă, un mini-restaurant (unde se găteste frecvent tocană de miel, paste cu bulion si supă caldă cu taitei) o baie la subsol (deschisa doar noaptea, dimineata 2 ore si seara 2 ore) si o zona de checkin, foarte bine organizata cu dulapioare pentru bagajele turiștilor. Dacă aveti de gând să le faceti o vizită în curând, trebuie să știti că aveti nevoie de slapi, intrucât nu veti fi lăsati sa intrati cu bocancii din pădure în cabană. Nu au personal care să facă curat zilnic, așa că e o idee foarte bună. Nu uitati nici de sacul de dormit si nici de frontală. Lumina se stinge la ora 22.00 seara si se aprinde din oficiu la ora 05.00 dimineața. Conditiile sunt oricum net superioare celor intalnite la noi în țară.

Locatia, asa cm va imaginatț, este destul de simplă, curată si vizitată de tot felul de oameni, majoritatea iubitori de natură și de munte. Dacă ești din fire vorbăret, poti pleca de acolo cu ceva prieteni. Noi ne-am împrietenit la masă cu un polonez, foarte simpatic, care se împrietenise la rândul lui cu un turc, student la medicina. Și de aici n-a fost decât poveste și bere turnată în pahare. :). Astfel de momente îți rămân în suflet pentru o viata întreagă.

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

Dimineata, cum vă spuneam a început la ora 5 fix. Atunci s-au auzit fosnind primii saci de dormit. M-am ridicat imediat, ca prin minune și am pornit spre terasaă, cu o cana de cafea în mâna. Niciodata, dimineata nu fu mai frumoasa si mai merituoasa, :). Asta stiu sigur.

Rasarit de soare vazut de pe terasa Refugiului A, Muntele Olimp.

Rasărit de soare văzut de pe terasa Refugiului A, Muntele Olimp.

14379988_10154084648558843_1485703851897083827_o

Am început ascensiunea spre Vârf la ora 7 fix. Teoretic ne așteapta un traseu de 3-3,5 ore. Planul nostru a fost să ajungem pe vârf în maxim 3 ore și să revenim în Litochoro până la ora 19.00. 

Încet-încet, în maxim 30 de minute, peisajul se schimbă. Vegetaţia cedează locul grohotişului, iar Varful Mytikas se arată în toată splendoara lui, luminata de vânt și soare cu dinți. Din când în când, norii devin tot una cu noi.

Am ajuns pe Vârful Skala undeva în jurul orei 10.00, după un urcuş sustinut, întrerupt doar de pozele de rigoare şi de pauzele corespunzatoare hidratarii. Panorama care ți se deschide în fata ochilor anulează din nou bătăturile din bocanci și respirația îngreunată. 

De aici, turiștii se grupează practic în două tabere – cei care aleg să se îndrepte către Varful Skolio (2918) si cei care aleg să se îndrepte spre Vârful Mytikas (2917 m), vedeta Olimpului. 

14310461_10154084706463843_1670437432295948103_o

Vârful Mytikas

 

Varful Mytikas in ceata

Varful Mytikas în ceață văzut de pe Vârful Skala.

Nașul sau Acul, după alte surse, nu se află la mai mult de 45 de minute de vârful Skala, însă drumul până la aceasta se face traversând un culoar stâncos destul de dificil şi de periculos, mai ales dacă nu exista vizibilitate deplină, e ceață, plouă sau ninge. Culoarul denumit și Kaki Skala, adică Scara Iadului, presupune atentie la fiecare pas și chiar ham+carabin. Nici nu mai pomenesc de alte lucuri absolut obligatorii – cum ar fi bocancii.

După ce am stat 10 minute și am admirat Varful Mytikas, impunător și suficient de aproape cât să te lase mut de uimire chiar și de aici, am coborat puțin spre hău, să vad cum stau lucrurile pe traseu. Începuseră să se adune norii, ceața era din ce în ce mai densă și pietrele îmi cam alunecau de sub picioare. Am făcut câtiva pași până când mi-am dat seama că, dacă nu ma concentrez suficient sunt șanse mari să mă rănesc. ”Traseul implică scrambling, deci nu vreau sa fiu acolo dacă plouă, mi-am zis”. :) Si am decis să mă întorc.

Mulţi turisti aleg să se opreasca aici sau să pornească spre vârful Skolio, atunci când nu e vreme bună. Și până la urma așa am decis și noi.

Ne întoarcem și pornim la drum spre Vârful Skolio. Siguranța înainte de toate. Recunosc că am privit cu jind la cei care se întorceau dinspre vârf, însă muntele nu te lasă să faci întotdeauna ce vrei tu. Mi-am promis ca voi reveni, și ne-am îndreptat spre Vârful Skolio, unde ne-am odihnit și ne-am pregătit psihic pentru cele 5 ore și jumătate de coborâre până la Cabana Prionia. :)14352097_10154084668163843_5100611008311245505_o

 


12 intrebări pe care trebuie să ți le pui înainte de a adopta o pisică

Toarce, are mustăți pe care le folosește pe post de antene, și îți pune piedică ori de câte ori, ești suficient de ignorant încât, să nu o bagi în seama când miaună. Ar putea fi chiar simpatică, dacă ar sta la mângâiat când ai avea și tu chef și dacă ai putea să-i dedici tot timpul tău liber ei. Din păcate însă, lucrurile nu sunt întotdeauna așa.

Ultima oară când m-a scos din minți, a reusit să împingă de pe raft cu labele o floare în ghiveci, să o scoată din rădăcini, să-mi împrăstie nisipul prin toată casa și să o mănânce fără nicio remușcare. Doar așa, de plictiseală.

Penultima oară când m-a scos din minți mi-a dat jos tabloul de pe perete, pictat de mine si l-a băgat după dulap, ca să-mi crească tensiunea și să mor de inimă rea. Am renunțat dintr-o dată la toate bunele maniere și dragostea fată de animale si-am aruncat cu pilota după ea, în speranța c-ar putea rămână fără aer, să se sufoce si să mă lase să fiu liniștita. N-am reușit.

Ante-penultima oară când m-a scos din minți a desființat un ciucure de la căciulă, pe care l-a împraștiat prin toată casa, l-a mâncat si apoi s-a constipat de la lână. A trebui să-mi pun mănușile, să fac pe chirurgul și să-i scot firul de ață, de unde ea, evident, nu și l-ar fi scos niciodată.

Ionela mea, (nume de cod pentru vecinii de pe scara), alias Kate Moose împlineste în curand 1 an pisicesc și drept să vă spun – vreau s-o mărit. Nu mă grăbesc, nu e jale încă, dar vreau s-o dau unui om cu situație, care s-o iubească și care să fie un pic mai tolerant decât mine.

Și ca să nu ajunga și altcineva în aceeași situație ca mine, am sintetizat mai jos câteva întrebări pe care ar trebui să și le pună oricine înainte de a adopta/cumpăra o pisică.

  1. Ce părere ai de maratoanele sportive?

Dacă te decizi să-ti iei o pisică, dar ai o problemă cu maratoanele sau cu săritura în lungime, atunci vei avea o problemă. Pisicile de casă au nevoie de mișcare și prin urmare, atunci când le apucă (si crede-ma le apuca destul de des, mai ales când sunt mici) câștigă orice maraton pe care ți-ai imaginat tu vreodată că l-ai putea câștiga. Aleargă, sar dintr-o parte în alta ca nebunele, de pe un dulap pe altul, de pe dulap pe canapea, de pe canapea pe scaunul din bucătărie, de pe scaun pe pervarzul de la balcon și tot asa.

   2.  La ce oră te trezești?

Nu știu alții cum sunt, dar mie imi place să dorm și mai ales dimineața. Iar cei care dorm dimineața n-au nicio sansă să conviețuiască laolaltă cu pisicile. Pisicile se trezesc imediat cum se crapă de ziua, iar in zilele bune, chiar și mai repede. La fel, dacă ai probleme cu inima, tresari sau te sperii din orice, mai așteapta puțin! Felinele au prostul obicei de a sări peste tine când dormi și crede-mă că, oricât de pufoase ar fi ele, stomacul tău o să simtă durerea.

 3. Cum îți plac hainele de blană?

Indiferent dacă-i frig sau cald afară, tu vei purta întotdeauna cu tine o haină de blană. Poți să-ți perii pisica până moare, de dezis – to n-o să se dezică de ghemotoacele de păr. Și obligatoriu o să-ti împrumute și ție câteva kilograme pe tesătura, ori de câte ori, va trebui sa pleci undeva și nu vei avea timp să-ți cureti haina.

4. Poți mânca din aceeasi farfurie cu pisica?

Dac-ai zis că iubești pisicile ai zis practic, că iubești și părul lor în farfuria ta de mâncare. Nu contează despre ce pofte vorbim, pisica tot va avea mustăți care să le adulmece. Și labe cu care să testeze ce-i acolo: tare sau moale, rece sau fierbinte.

5. Unde locuiești?

Dacă stai în chirie, fă-ți o lista luuungă cu toate magazinele, în care ai putea găsi aceeasi canapea ca cea pe care o ai în sufragerie, dacă nu vrei sa te ia proprietarul în șuturi când vine la tine să ia banii.

Și asta pentru că, oricât de învățată ar fi ea să-și ascută gherele la stâlpul roz, pe care i l-ai cumpărat, tot o să-și înfingă ghearele și în canapea. Asa, în ciuda, ca să alergi după ea, să o lovești și apoi să te simti cel mai nemernic om de pe planetă.

6. Cât de mult îți pasă de lucrurile tale?

Dacă-ți iei o pisica uită-te bine în ograda ta și pune la adăpost orice obiecte la care ții sau ai ținut vreodată – cani, farfurii, suveniruri, tablouri, plante etc. Nicio pisică din lume nu va ține cont de amintirile tale, de pasiunile tale sau de orice lucru care ți-ar putea aduce puțina alinare. N-ai ce-i face. Nu știe. E animal. :)

7. Câtă nevoie ai de iubire?

Pisicile sunt sălbatice până la capăt, așa că nu te aștepta la mari dovezi de iubire niciodată. Singurele momente în care ți-ar putea părea că sunt un pic mai drăgătoase cu tine sunt cele în care le deschizi frigiderul. Oricum ar fi, nu te-ncrede în pisici! Nu-ti vor fi niciodată recunoscătoare pentru nimic, nici măcar pentru plicul cu mâncare exclusivistă, de 10 lei bucata.

8. Cine ar putea sta cu pisica când ești tu plecat?

Vrei pisica dar n-ai nici măcar un prieten de vază, care s-a oferit deja să stea cu animalul în weekend? Atunci din start îti spun că ai o problemă serioasa. Pisicile sunt ca niște copii mici, care nu cresc niciodată și pe care nu le poți lăsa singure acasă mai mult de 2 zile, dacă nu vrei să le găsești late, în mijlocul patului. Pisicile sunt independente, da, dar cele de pe strada, nu astea închise în casă.

9. Cum stai cu răbdarea?

Pisicile de casa n-au niciun strop de minte, nu stiu cum arata alte pisici, se sperie la cel mai mic zgomot si pot sa plonjeze de pe geam, de la etajul 6, (cum a facut a mea), dau năvala la câte-un gândac de bucătarie exact când tu gătești și fac mare tam-tam, dacă nu le deschizi ușa de la intrare să alerge prin bloc. Pe deasupra, toate pisicile din lume o să moara curioase. Adică, toate, fără excepție își vor băga nasul în oala ta, în laptop, în cadă, în sertarele din bucătarie și din baie, oriunde. Dacă n-ai multă răbdare nu-ți lua pisică!

10. Dacă sufăr de vreo boală, în ce fel mă ajută pisica?

Păi, ca să fiu sinceră, în niciun fel. Pisicile nu au niciun efect benefic asupra organismului, cel puțin nu sesizat de mine. Singurul efect la care m-aș putea gândi acum ar fi o insomnie cruntă, venită la pachet cu ceva nervi făcuti praștie.

11. Cât de des faci curat?

Nu de alta, dar o pisica de treabă face la litiera în fiecare zi, așa că TU, singurul cu capul pe umeri din casă vei fi responsabil pentru curatenia ei, aproximativ cincisprezece ani de acum înainte. Ești pregătit pentru asta? N-are sens s-o dai cotită că există multe tipuri de absorbant eficient pentru pisici, știu și eu care-i treaba – Nu poți intra în baie dacă a intrat o pisica înainte.

12. Cum stai cu finanțele?

Orice-ar spune alții, să crești o pisică nu e chiar asa de ieftin. Nu atunci când nu ai. Pe mine mă costa doar hrana aproximativ 150 de lei/ luna. Poti să te străduiești toata viața, o pisca de casă nu va mânca niciodată altceva, în afară de plicurile ei lucioase. Nu mai pun la socoteală absorbantul igienic, (minim 30 de lei, unul de calitate) cușca, jucăriile, (de la care nu te poți abține să nu i le cumperi) șamponul și evident vaccinurile obligatorii și sterilizarea. E important să te gândești și la acest aspect atunci când te decizi să ai în grijă o pisică.

p.s Pentru detalii despre adopția lui Kate Moose, please contact me!

12360388_10153409466973843_2342213074549444487_n


Nu ești nici măcar o amintire

ballet-dancer-865027_1920

În definitiv, te-am dat uitarii. S-au dus pe apa sâmbetei și irișii tăi albaștrii si zâmbetul și vocea de domn cu joben. Nu ești nici măcar o amintire. Amintirile le păstrez în inima, la loc de cinste. Pentru prima oară în viața mea mă declar o invingătoare. Lângă mine, un alt învingător, mai puternic decât mine, mai verosimil decat tine. Nu în locul tău, cum ți-ai închipuit. În dreapta mea, ca punct de sprijin și susținere morala. Echidistant. Puternic. Radiant.

Nu duc nici o lipsă. Nici de rochii scumpe de catifea rară, nici de saloane valahe aglomerate de domni interbelici, nici de miros de trabuc cubanez. Dacă ți-aș striga numele într-un moment de maxima disperare, ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată, aș realiza că strigătul meu nu aduce a nici un fel de ecou interior.

La sfârșitul lunii se preconizează o sărbătoare în calendarul sfintilor. Cel mai probabil că nu-ți voi ura la multi ani, nu din lipsa de caracteristici de bună creștere, nu mă înțelege greșit sau din motive de temere. Ești un om bun, fără îndoiala, altfel nu m-aș fi indrăgostit de tine. Dar cred că am devenit imună la numele tău. L-am auzit atât de intens la un momendat, încât acum îmi pare că face parte dintr-un alfabet sanscrit, inextricabil.

În lupta mea cu Sinele Suprem,o forță incomensurabilă mi-a oferit la schimb un alt destin. Pe care l-am acceptat fără oponență.

Astăzi, merg pe cărări mult mai înguste dar bine batatorite și de cele mai multe ori, reușesc să-mi țin echilibrul. Nu de putine ori ma visez balerină pe scena Operei Naționale sub privirile a mii de spectator. Din când în când primesc și aplauze. Atunci mă deschid ca un nufăr pe lac și miros gustul benefic al victoriei.

Stii? Destinul oferit în dar are gust zmeuriu. Atrage de la sine tot mai multe zâmbete. De parcă venele mi-ar pulsa în inima în loc de sânge, ser pozitiv.


Experiența Airbnb- Un apartament în versuri la Roma

airbnb

Cei care mă cunosc, știu bine că atunci când merg în vacanțe, prefer hotelurile cu terase spectaculoase, unde pot servi în legea mea, la primele ore ale dimineții micul dejun. Asa se face că, până de curând, n-am auzit în viața mea de Airbnb și nici n-aș fi auzit, dacă aș fi găsit un hotel rezonabil, la un preț decent la care să dorm în Roma. Dar n-am găsit, așa că am fost nevoită să mă reorientez, cum s-ar zice. Și chiar nu-mi pare rău deloc pentru că experiența a fost de-a dreptul fantastică.

Deci, care-i treaba cu Airbnb?

Pentru cei care n-au aflat încă (deși mi-e greu să cred c-ar mai fi cineva în afara de mine) Airbnb e o platformă online, care face exact aceeași treaba ca și Booking.ro – te ajută să-ți găsești cazare rapid și dacă ai noroc, chiar ieftin. 

Spre deosebire de Booking, Airbnb îți pune la dispoziție apartamente și case ale localnicilor, pe care le poți inchiria pe jumătate sau integral. Adică, în funcție de preferințe, platforma îți permite  să împarți, daca vrei, apartamentul cu proprietarul (care de multe ori s-ar putea să  te avantajeze) sau să închiriezi cu totul o casă, în care să locuiești doar tu cu gașca ta de prieteni.

Din toată nebunia asta, Airbnb își oprește un comision de 20 % din prețul de cazare, dar pe tine nu te privește asta, decât dacă vrei să devii la rândul tău gazdă. Tot ce trebuie să te preocupe este să-ți faci cont pe site și să cauți printre oferte  în funcție de bugetul pe care-l ai la dispoziție.

Printre avantajele turistului de Airbnb, cel mai adesea sunt enumerate următoarele  două:

  • În primul rand prețul, mult mai convenabil ca la un hotel.
  • Contactul direct cu proprietarul și cultura tării în care călătorești.

Pe Anna, gazda noastră de la Roma am căutat-o după preferințe și criterii destul de severe. Nici nu se putea altfel, având în vedere că nu știam la ce mă înham. Așa că informarea mea despre apartament a fost de-a dreptul riguroasă – Google, Facebook, review-uri  și o inspecție desăvârșită pe fiecare poză în parte a apartamentului.

Un lucru important de precizat despre Airbnb este că recenziile oaspeților nu pot fi moderate sau șterse de pe site de către gazdă, în cazul în care nu-i convine ceva, ceea ce e minunat pentru că te poți baza pe veridicitatea informațiilor obținute.

 Un apartament în versuri – A cassa di Anna

10592821_10153321001568843_1044889658389868725_n

Pe Anna n-am cunoscut-o personal, întrucat se mutase din oraș lângă Roma, împreună cu prietenul ei, dar ne lăsase în grija vecinei ei, o doamnă tare cumsecade, care ne-a întâmpinat de la balcon, cu o voce tare simpatică Bonjorno! Al secondi piano, per favore! :)

Anna e o artistă și o fire atașată de povești cu prinți și prințese. Lucrează în domeniul comunicării și are o afinitate pentru obiecte vechi, cărți și jazz, și chiar electrocasnice vintage de toată frumusețea.

Apartamentul are două camereun dormitor și o cameră de zi și un balcon cu vedere spre parc, care te invită bucuros să-ți savurezi cafeaua la primele ore la dimineții.

Toata energia pozitivă din lume este canalizată practic în această camera de zi. Nu știu dacă-s de vină fotografiile cu Louis Armstrong sau Ray Charles atârnate pe pereți, sau biblioteca plină de cărți cu scriitori ruși, francezi și italieni, cd-urile cu muzică clasică, jazz și blues, dar sentimentul pe care l-am avut la primul contact cu sufrageria a fost minunat. Lângă bibliotecă stă cuminte, așezat pe-un cufăr vechi un televizor slim, conectat la o multitudine de canale internaționale, (semn că apartamentul își așteaptă oaspeții), iar vizavi de cufăr – o canapea moale, pe care ești liber să te întinzi după ce alergi prin Roma toată ziua.

02171cad_original(1) ff6bd96a_original(1)24f9ad40_original(1)  c9af1dee_original(1)   068b3d38_original(1)  58e997fc_original(1)

Dormitorul are și el farmecul lui. Deși ai putea spune, la prima vedere, că e mai mult pe gustul fetelor decât al băieților, patul mare și comod de mijloc King Size contrazice regula. Dimineața nu e lumină naturală, întrucât geamul din dormitor dă exact într-un copac cu coroană bogată, dar ținând cont că eram în vacanță, asta n-a fost o problemă. Ne-am trezit oricum.

Despre bucătăria Annei, nu pot să vă spun decât că, aș fi vrut s-o iau acasă. Cu tot cu frigider, aragaz și alte minunății decorative pe care le avea ea atârnate de mobilă. O oază  de liniște, complet utilată cu tot ce-i trebuie omului acasă – de la zahăr, sare, ulei, până la tot soiul de paste (tagliatele, spaghete, tortellini și alte minunății verzi) și sosuri pentru paste, unele mai apetisante ca altele. Partea frumoasă a fost că am avut acces la tot ce ne-a poftit inima, așa că, după cum bănuiți, ne-am pus pe gătit!

 

Localizare

 

Apartamentul este situat într-o zonă liniștită, (Lazio), lângă al doilea, cel mai mare parc din Roma, Ada, într-o vilă cu două etaje și grădină proprie, cu lămâi. (Cool, isn’t it?)

IMAG5999

 

O plimbare de aproximativ 15 minute te va duce exact la stația de metrou Libia, printre străduțe înguste, așezate frumos în pantă. De îndată ce-ai ajuns la metrou, mai ai de parcurs aproximativ alte 15 minute până la Colosseum, spre exemplu. De acolo, te descurci cu ușurință pe jos.

Dacă ești genul care preferă plimbările de dimineață, stai bine cu direcția și ești curios cum arată Roma mai puțin turistică, atunci ești oaspetele perfect. Dacă nu, poate ar fi mai bine să te mai gândești.  Apartamentul nu e întocmai foarte aproape, dar nici foarte departe.

 

 

Cum am plătit și cât a costat?

 

Pentru 4 nopți de cazare, cu tot cu mic dejun, (cereale, finetti, biscuiti, iaurt cu fructe, unt, gem, pâine și desigur cafea și ceai) și întreg apartamentul la dispoziție am plătit fix 1000 lei.

Plata se face în contul Airbnb, care mai apoi se ocupă de transferul banilor către proprietar, a doua zi de la check-in. Practic dacă exista posibilitatea să ne răzgândim sau să găsim ceva în neregulă la fața locului, Airbnb ne-ar fi transferat banii înapoi, ceea ce e foarte mișto, spre deosebire de Booking. Dacă proprietarul s-ar fi răzgândit însă, atunci singurii dezavantajați am fi fost noi, întrucât trebuia să ne găsim altă cazare în plin sezon turistic.

Norocoși cum suntem, Anna ne-a trimis pe email cu o săptămână înainte de plecare instrucțiuni cu privire la apartament, (ce avem la micul dejun, unde e fierul de călcat) și la mijloacele de transport din Roma, (care sunt principalele stații de metrou și mai ales, cum să ajungem de la ea în principalele zone turistice), ceea ce ne-a ajutat foarte mult.

Există totuși și un mic minus al acestei experiențe Airbnb. În ultima zi a excursiei a trebuit să ne trezim foarte devreme și să eliberăm apartamentul pentru că urmau să vină alți turiști (ceea ce la un hotel nu se întâmplă niciodată) și sinceră să fiu, asta cu trezitul cu noaptea-n cap nu mi-a picat deloc bine. Dar am iertat-o oricum, până la urmă, pentru că a fost tare drăguță cu noi și am înțeles că a fost o excepție.

Anna are în portofoliul Airbnb, două apartamente: unul în Roma, iar celălalt în Baiano, tot în Italia. Ambele apartamente sunt, așa cum puteți observa și voi din fotografii – absolute minunate. Detalii despre apartamentele Annei precum si mai multe poze găsiți aici (apartamentul din Roma) sau aici. (apartamentul părinților ei din Baiano)

Dacă ai de gând să călătorești în viitorul apropiat la Roma și esti dispus să te cazezi într-un apartament cu puțină imaginație, caută-l mai întâi pe Airbnb sau mergi direct la Anna!

În plus, AirBnb oferă un bonus de 18 euro pentru cei care își creează cont la invitația unui prieten.

Anyone interested?


”Revoluțiile nu se întâmplă pe Facebook”

12063744_973594042682623_2468011843748014668_n

Părinții se întorc la casele lor, de la capele și cimitire, încă pe bâjbâite, aplecați de durere și neputință. Mâinile le miros a ceară și-a tămâie, iar în gând li se perindă fără încetare, aceleași rugăciuni fără de sfârșit. Rugăciunile au rostul lor de după sicriele închise. Unii dintre ei și-au îngropat deja morții, alții încă le mai stau de veghe la căpătâi.

De 5 zile încoace, părinții cărora li s-au dus copiii n-au închis un ochi. Se iau în brațe mame cu tați, surori cu frați, mătuși cu bunici, prieteni cu necunoscuți. Zbiară și se smucesc ca fiarele, cum pot, din brațele neputinței și al cutremurului. Să fie un secol de când copii lor zac întinși în sicrie, iar ei nu pot nici măcar să le mângâie chipul.

Este în jur de ora 18.00 iar în fața clubului Colectiv, vântul adie usor. Nu poți tine mult ochii deschiși în fața miilor de lumânări aprinse în memoria celor 32 de tineri care au murit. E atâta durere de jur-împrejurul lor, încât dacă stai prea mult într-un loc, ai impresia că durerea îti apasă pe piept și te lasă fără aer.


La câteva străzi distanță, undeva în Centrul Capitalei, mii de tineri furiosi, dar tăcuți, mototolesc Guvernul si-l aruncă la gunoi. Intr-o clipită. Se aud voci despre onoare și asumare, despre pocăință și trudă. Despre ani de suferință și nestiință. Despre ani în care am tăcut și-am suportat bătaia de joc a PSD-ului, a oamenilor fără de suflet și fără de minte, a celor avizi după putere și bani, a celor șmecheri și mai pricepuți ca noi de 1000 de ori într-ale mitei și coruptiei.

Am tăcut cu toții. Si noi și părinții nostri. Cu tot cu Ceaușescu. Am crescut monștrii pe care i-am educat să ne conducă. Să ne manipuleze, să ne ia de la gură și ultimul colț de pâine pe care l-am obținut cu trudă. Am tăcut cu totii. Dar s-a terminat.

Se împlinește imediat un an de când, pe 16 noiembrie 2014, Adrian Rugina a scris pe pagina sa de Faceboook, în ziua turului doi al alegerilor prezidenţiale, un text la adresa clasei politice, despre  situaţia dramatică în care se află România:

***

De 25 de ani, toţi cei care ne-au condus au investit exclusiv în prostie şi în prostime. Educaţia este ca şi inexistentă, sistemul medical este la pământ, iar sistemul de asigurări sociale nu e altceva decat o glumă proasta. In mod normal, intr-o tara normala, n-ar trebui sa-mi fac griji pentru pensie. O mica afacere, condusa corect, ar trebui sa produca suficient, sa-mi permita sa pun deoparte fie si un minim care sa nu-mi dea depresii cu 25 de ani inainte sa am nevoie de el. Ei bine, nu e tocmai asa. Statul roman nu stie sa-si sustina decat propriul buzunar. In rest, te ingesuie cu zeci de controale, popriri nesimtite, suprataxare, birocratie, lipsa de interes. In paralel, statul si-ai lui reprezentanti, pe care i-am votat si apoi i-am lasat sa-si faca de cap, sau pe care nu i-am votat pentru ca ne era scarba sa mergem la vot, si-au batut joc de orice. Au furat tot ce era de furat, au dat tunuri peste tunuri. Lucrurile au transpirat intotdeauna, dar nimeni n-a luat atitudine. Stirile au aparut in presa, noi am dat de doua ori Share pe Facebook, ultragiati nevoie-mare intre doua cafele, si povestea a trecut. Nesimtirea a proliferat an de an, pe fondul unei prese controlate, directionate, care in cea mai mare parte ai ei (incerc cu greu sa nu generalizez), n-a facut decat sa distribuie rahat prin toate canalele, in orce forma, totul orientat catre intoxicare, prostire, dezinformare.

Ce se va intampla cu dosarele existente, cu anchetele mai vechi si mai noi, cu cei appx 250 de politicieni care urmeaza a fi anchetati in dosarele care urmeaza sa fie deschise, sau daca asta se va mai intampla vreodata, depinde de noi. Nu depinde de ei. Dar stiu ca, in primul rand, aceasta caracatita monstruoasa, pusa pe furt si imbuibare, numita PSD (si in toate formele de la FSN incoace) trebuie sa moara. Trebuie distrusa si spulberata.”

***

Cu ce drept am fost noi nedumeriți la protestul de aseara? Cum adică n-am stiut ce-am vrut? Am știut. Si dacă sunt printre voi dintre aceia care n-au știut, acum stiu. A fost suficient să aruncăm o privire cu ochii larg deschiși peste textul de mai sus, ca să știm de ce anume ieșim din nou în stradă. Și ce vrem să schimbăm.

În urmă cu două zile Adrian Rugina a fost condus pe ultimul drum cu onoruri militare. Nu l-am cunoscut niciodată, dar mi-ar fi plăcut. Mi-ar fi plăcut să-l aud printre noi, în cele două seri la rând la proteste. Și-apoi să-l urmaresc cum propune soluții argumentate să ne ajute. Să ne scoata din nebunia asta la care am ajuns cu toții. Să râdă un pic de Tudor Chirilă la Cotroceni. ( Sper ca n-am innebunit cu totii!)

Dragilor, în timp ce parinții aștia își plâng copiii, noi ne batem joc de ei și-i luăm în derâdere. Facem documente în Google Docs pe Facebook, ca să circule liber printre toti nătângii și să tâmpim cu totii, laolaltă. Suntem tineri, știu, dar o parte dintre noi suntem și proști. Mai proști decat însuși președintele, care ne invită de zori să-i trimitem propuneri de candidați eligibili la Vocea Poporului.

Stimate domnule Iohannis,

Când am iesit pentru dumneavoastră la vot, la grădinița din colțul blocului- v-am ales ca lider. Am stiut ca n-aveți stofă de lider de la început, dar am tânjit mereu în sinea mea și am mers cu dumeavoastră până în pânzele albe. Maniera în care ati ales să discutati mâine cu societatea civilă, invitând organizațiile neguvernamentale să se „auto-invite” și incurajâng zecile de mii de oameni iesiti pe străzi să vă scrie, n-are nicio legătura cu statutul dumneavoastră de presedinte. V-am ales din simpatie,(Sibiul e orasul meu preferat, dupa Brasov), dar vă spun sincer, la asta nu m-am așteptat. E adevărat că m-am încrezut mereu, mai mult în consilierii dumneavoastră, decât în dumneavoastra, dar să-mi fie cu iertare, un asemenea scenariu nu mi-am închipuit.

Domnule presedinte, cine vă consiliază pe dumneavoastra, pe noi nu ne interesează. Noi rămânem în stradă.

Semnat – Partidul Colectiv


Să i se taie capul Oanei Zamfir!

 

Oana-Zamfir5

O să-mi pun ștreangul de gât și-am să mă arunc cu el din Turnul Effel, în formă de protest pentru toate răutățile pe care le-am auzit azi și ieri despre Oana Zamfir.  E plină lumea de hiene, de nemulțumiți și atotștiutori. Hai să râdem toți de prezentatoarea asta, pe care n-am văzut-o nici măcar o dată, într-un jurnal sau într-o emisiune. Hai să râdem în hohote, s-o blamăm, să ne asigurăm că nu mai poate dormi noaptea de hazul nostru. Suntem exact în același punct biblic, în care străpungem cu lancea, de plăcere, doar ca să ne convingem că am avut dreptate. Și apoi să dăm bine pe Facebook.

Ieri, o știre de cancan, a devenit virală, dupa ce Oana Zamfir, prezentatoare la Digi24, (un excelent jurnalist pentru post până mai ieri) a îndrăznit să-l întrebe pe liderul Studenților din Piața Universității, Marian Munteanu dacă era acolo când au venit minerii.

Nu știu câți dintre voi ați fost vreodată într-un studio de știri. Nu știu câți dintre voi cunoașteți care e rolul echipei din spatele unui jurnal. Și mai ales, nu știu câți dintre voi știți, care e rolul producătorului și a întregii echipe din spatele unui jurnal de știri? Probabil foarte puțini, comparativ cu puhoiul de revolte pe care l-am suportat ieri pe Facebook.

Ați observat în înregistrarea aia, (la care vă uitați toți ca la dovada supremă a incompetenței), că Oana a repetat întrebarea? Aceeasi întrebare, adresată pentru a doua oară aceluiași interlocutor prin telefon.(adus de nicăieri în direct). Aceeași întrebare, cel mai probabil, fără niciun insight în cască. Unde era producătorul, vreau să știu!? Unde era producătorul care și-a lăsat prezentatoarea să-și dea duhul  efectiv pe post, într-un timp în care, și el și echipa lui, fie se scobeau în nas, fie mâncau semințe. La propriu.

Sunt de acord cu voi până la un punct. Oana a greșit. Cu toții greșim. Chiar și la televizor, sub presiune, cu toate luminile îndreptate spre noi. Cu toată dicția din lume. Cu sau fără experiență. Cu tot cu informațiile pe care le avem despre un anumit subiect. Chiar greșim. Televiziunea nu e întocmai floare la ureche, cum au impresia unii dintre voi. În televiziune ești mereu supus unui ritm alert, casca trebuie să rămână în ureche, privirea trebuie îndreptată spre prompter, tu trebuie să te concentrezi, cameramanul trebuie ignoraț. Emoțiile trebuiesc să dispară. Uneori îți iese. Alteori nu. Hai să fim mai puțin îngăduitori față de greșelile noastre la locul de muncă și mai puțin hiene față de greșelile altora. Ce ziceți? N-ar fi mai corect?

Acum – eu aș vreau să vă întreb altceva – Nu vi se pare că depășim puțin simțul proporțiilor? Până la urmă acest Marian Munteanu nu e nici Napolen, nici Ștefan cel Mare.

Poate că eu aș fi avut nevoie, ca telespectator, de confirmarea acestui domn Munteanu la întrebarea Oanei. Și știți de ce? Pentru că eu habar n-aveam cine e Marian Munteanu până mai ieri. Poate că ar fi fost frumos din partea eroului să fi fost erou, până la capăt, și să-și fi completat interlocutoarea cu un răspuns mai empatic. Ce ziceți? Ca de exemplu – ”Da domnișoară, eram în subsolul Universității și abia apoi am ajuns și în Piață.” N-ar fi fost mai simplu? Parcă  m-am cam săturat de același umor negru, caracteristic emisiunilor avide după rating.

Am dat un search pe Facebook să vad de curiozitate cum stăm cu empatia, uluită fiind de ce-mi vedeau ochii pe newsfeed-ul Facebook-ului. Iar rezultatele m-au scos din sărite. M-au întristat.

O știu pe Oana Zamfir din liceu, deși n-am avut niciun schimb de replici față-n față, niciodată.  E brașoveancă. Așa că dați-mi voie să-i iau apărarea în fața șacalilor, într-o situație în care eu, personal, aș fi clacat.

Despre Gala Oscarurilor, transmisă în direct de la Los Angeles la Digi ați auzit? Peste 200 de ţări au difuzat atunci ceremonia de la Hollywood, care răsplăteşte cele mai importante realizări în domeniul cinematografiei în decursul unui an. În România, decernarea premiilor Oscar s-a făcut exclusiv la Digi, iar prezentatoarea noastră n-a fost nimeni altcineva decât Oana. Oana Zamfir. M-am uitat la Oana cu mare drag, pentru că nu mai văzusem de ceva vreme un prezentator atât de bine documentat și informat.

Sunt plictisită, mâhnită și obosită de cei care nu pot dormi noaptea, tocmai pentru că și eu greșesc la locul de muncă pe care-l am.


Traseu pentru un weekend fericit – de la Mălăiești la Vârful Omu, prin Hornul Mare și înapoi prin Valea Cerbului

11960221_10153226575373843_945680408546799483_n

Există multe feluri în care te poți relaxa la sfârșit de săptămână. Și poate, la fel de multe feluri, în care te poți obosi până la epuizare. Dintre cele două, aș vrea să vă povestesc astăzi, nu despre relaxare, ci despre oboseală, despre genul acela de oboseală, cu care nu te pricopsești de nicăieri altundeva, decât de pe munte.

Libertatea locuiește în munti,

spunea Thomas Mann într-una dintre carțile lui. Și spunea atât de bine!

***

Mersul pe munte e ca o terapie. O terapie care nu dă greș niciodată, al cărei rol e să-ți curețe corpul și mintea, de tot răul pe care l-ai adunat până atunci.  E ca o adiere de vânt la apus, într-o zi de toamnă cu soare, ca o dojeneală de mamă blândă si bună la suflet, ca un echilibru mistic, pe care-l înțelegi abia după ce-ai ajuns în vârf.

Cunosc oameni care merg pe munte în fiecare weekend. Și vara, si toamna, și iarna și primăvara. În fiecare anotimp. Oameni, pe care îi respect pentru atasamentul lor față de natura. Oameni care aleg să se regăsească în pas vioi, cu rucsacul în spate și bocanci în picioare. Oameni pentru care pământul, pădurea, mirosul de brad și de piatră sunt lucruri fără de care nu pot trăi.

Eu nu merg chiar asa de des pe munte, dar merg măcar de două ori pe sezon. Nu pot aștepta vara, dacă n-am vizitat muntele primăvara, nu mă pot bucura de toamnă, dacă n-am urcat măcar o dată pe munte vara. Și tot asa. E un sentiment interesant, de care nu te poți lipsi orice ai face.

Nu e ușor să vorbești despre drogurile tale, mai ales dacă e vorba despre munte.

 

                                   Râșnov – Cabana Mălăiești –  un traseu usor, de circa 3 ore

11225361_10153226576718843_6023675418265429946_n

***      

Traseu Râșnov – Valea Glăjeriei – Mălăiești

Marcaj și timp3 ore, marcaj banda albastră, dificultate medie

tape_blueAm plecat din Râșnov miercuri dimineața, urmând drumul forestier spre Uzina Electrica, care trece prin Valea Ghimbavului  către Valea Glăjeriei și apoi către Valea Malăiești. Am ajuns la destinație în jurul prânzului, tocmai bine pentru o ciorbă la cabană. Urcarea prin pădure este ușor accesibilă până la a doua jumătate a drumului,  unde urcusul  poate deveni destul de solicitant. Cărarea nu e întocmai lină, deși e lipsită de pericole. Traseul ușor, lejer, marcat cu bandă albastră,  l-am parcurs în procent de 100% prin pădure. Eu mai urcasem pe același traseu și iarna, pe cod galben de viscol și ninsoare, când alte trasee sunt complet interzise, așa că, de data asta, urcatul prin pădure mi s-a părut floare la ureche.

Vei trece și tu cu bine  peste cele trei ore de urcat, dacă ai un minimum de exercițiu fizic, dacă nu ți-e teamă de întuneric (prin pădure e mai mereu întunecat, deși n-ai zice) și mai ales dacă suporți, fără să începi să plângi, zgomotele din tufișuri.

Nu ai ce căuta pe acolo, dacă ești slab de inger, nu știi cum arată ursul și n-ai citit nici măcar o dată, ce să faci în cazul în care îti apare în cale. Vorbesc serios! Dacă vrei să urci pe la umbră, când afară sunt peste 30 de grade, și mai ales dacă alegi o altă zi, și nu neaparat weekendul așa cum am făcut noi, bagă de seamă ce-ți spun și nu te abate de pe traseul marcat cu bandă albastră! Nu pierde vremea prin tufișuri după mure și dacă se întâmplă să fie prea multă liniște în jurul tău apucă-te de cântat!

Zona până la cabană e marcată ca habitat natural pentru urșii bruni, asa că, ai toate șansele să le faci din mână de pe cărare. Nouă ni s-a tăiat de cel putin 10 ori respirația.

***

                         

                Valea Mălăiești, de o frumusețe cum rar întâlnești

 

11694106_10153164486978843_1498542357110265773_n

Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele. Frank Herbert

Ca multe alte văi din Bucegi , Valea Mălăieștilor este o vale glaciară, care s-a format în urma alunecării unui ghețar și care coboară frumos, în trei trepte de sub Hornul Mare până la cabană. Undeva, la limita pădurii se află și cabană, la o altitudine de fix 1720 de metri. Imediat în apropierea cabanei se află și un mic izvor, care de cele mai multe ori, dacă nu plouă, rămâne fără apă.

Noi ne-am tras sufletul la cabană, ne-am luat câte un cidru adus în rucsac de acasă și ne-am așezat pe iarbă să contemplăm natura. Am stat așa, cu ochii-n sus, spre crestele munților până la amurg, când a trebuit să ne ducem să ne îmbrăcăm pentru că deja se făcuse destul de rece.

De jur-împrejur, natura se dă în spectacol cum nici nu ți-ai închipuit vreodată. Și o face cu blândete, de parcă te-ar ocroti, pe tine, omul, cel care ai venit aici să-i bătătorești cărările, să-i bei apa din izvoare, să-i lași urme pe stâncile pline de zel.

 

11261199_10153224904943843_8336672870704629374_n

Si de parcă n-ar fi suficient, diminețile la Mălăiești miros întotdeauna a omletă. Și a liniște. Peisajul idilic al dimineții, nu te lasă să vorbești, decât atât cât ai nevoie. De fapt, asta-mi place mult pe munte – tăcerea. Schimbul de priviri dintre oameni. Ochii limpezi. Aerul care te pătrunde de fiecare dată când ajungi pe o culme, vântul arțăgos, ploaia, pietrele umede, zgomotul nefiresc din Hornul Mare.

***

                                               Spre Vârful Omul prin Hornul Mare – 3 ore, 

 

14545_23312_13

A doua zi, ne-am trezit dis-de-dimineață și am așteptat să răsară soarele de după creste. E păcat să ratezi diminețile pe munte. Pe la 9.00 eram deja în urcare spre Hornul Mare.

Ca să ajungem de la cabana  la baza Hornului , am mai urcat aproximativ 2 ore în pas lejer, timp în care ne-am oprit să admirăm peisajul absolut fermecător. Baza Hornului Mare se află la o altitudine  de 2.100–2.200 metri. Până să ajungi aici însă, ai de urcat pe culmi stâncoase și anevoioase pe alocuri. Traseul dinspre Mălăiești spre Omu pare destul de prietenos de jos, dar vă rog eu, să mă credeți pe cuvânt – nu este! Mai ales dacă începe ploaia. Ne-am scos repede pelerinele ( nu plecăm niciodată fără pelerine) și am urcat mai departe.

Orice pas prin Hornul Mare trebuie făcut cu grijă, cu grijă pentru cel care-ți urmează din spate. Nu ai nevoie de mult pentru a provoca o avalanșă de pietre. Iar dacă plouă, șansele să aluneci, cresc direct proporțional cu mărimea stropilor de ploaie. În plus, nici fulgerele nu-ți sunt cei mai buni camarazi, în astfel de momente așa că tot ce trebuie să faci dacă te întâlnești cu astfel de situașii este să continui să urci. Dar să nu te oprești. Nici măcar dacă ești toată murdară de noroi de la gât în jos.

Dacă nu știi cum arată un horn, imaginează-ți 200 de metri diferență de nivel prin bolovăniș. Apoi promite-ți ție, însuți, și celor dragi, că nu vei urca niciodată pe acolo, decât cu foarte mare grijă, cu echipament corespuzător, pelerină de ploaie și bocanci de munte. Și doar vara. Pentru iarnă nu trebuie să-ți faci griji. Traseul e complet interzis dacă ninge.

11143637_10153170984968843_6487531924987007166_n

Eu m-am bucurat de peisaj ca de o întâlnire cu un Dumnezeu îngăduitor.

11990552_10153224907228843_3836558183378610549_n

                                                     Cafeaua n-a avut niciodată un gust mai bun.

***

Înapoi spre Bușteni prin Valea Cerbului , 4 – 5 ore

11836904_10153166551503843_2839856364540807449_n

Traseu – Cabana Omu – Valea Cerbului -Poiana Costilei -Bușteni

Marcaj și Timp – 5 ore, bandă galbenă, dificil.

Distanță – aproximativ – 10 kilometri.

                                  Despre Valea Cerbului auzisem de mai multe ori povești urâte, de la prieteni, care-și blestemaseră zilele pentru că au ales sbanda_galbenaă coboare pe acolo. Dar niciuna dintre povești nu m-a speriat deloc. Ba dimpotrivă. Mi-au alimentat curiozitatea și setea de coborâre pe același traseu. Adică – dacă am coborât Marele Grohotiș din Piatra Craiului – cum de m-ar speria Valea Cerbului? Ar fi ilogic mi-am zis.

Intradevăr – nu m-a speriat. Dar m-a exasperat cu frumusețea și efectul ei de fată morgană, de nesfârșită vale.

Văzută de sus, Valea Cerbului pare destul de prietenoasă, o vale glaciară, care coboară lin până la baza pădurii. Potecile parcă te invită la plimbare. Nu te invită.Traversarea văii este destul de sigură, dar extrem de lungă și de obositoare, chiar și pentru cei cu experiență și genunchi rezistenți. Pe drumul de întoarcere mă gândeam cu nedumerire la cei care aleseseră să urce spre Vârf pe acolo. Mie cred că mi-ar fi luat două zile și tot nu aș fi ajuns vreodată la destinație. Când părea că se termină și că vom ajunge și noi, ca oamenii, măcar la intrarea în pădure, exact atunci îți dădeai seama că urmează să mai traversezi alți 3 kilometri  de bolovani.

Cu toate acestea, Valea Cerbului e una dintre cele mai frumoase văi din țara noastră, pe care, dacă iubești cu adevărat muntele, trebuie să ajungi măcar o dată în viață. 

11924577_10153224912898843_5704184475341413868_n

Am ajuns în Bușteni extenuați, cu nervii întinși la maxim, după o ploaie torențială pe ultima sută de metri prin pădure. Când am urcat în tren eram atât de obosită încât singurul lucru pe care-l puteam face era să mă uit în gol la alți oameni. Dar era o oboseală atââât de plăcută!


1 milion și jumătate sub ochii mei – Coloanele de bazalt de la Racoș

556775

Stii weekendurile alea în care îți dorești parcă să te urci în mașina și să ajungi într-un loc nou, în care să te umpli de energie pozitivă?

Daca ți-e poftă vreodată de o astfel de energie sau ești pasionat de geologie, pietre, istoria pământului și alte nebunii, te invit călduros să te opresti pentru câteva ore, la cariera de la Racoș.

Departe de a fi încă o destinație turistică în sine, Racoș se află în centrul țării, în extremitatea nordică a județului Brașov. Satul (comuna acum, dacă nu mă înșel) nu are mai mult de 3000 de locuitori, cum sunt, de altfel, toate comunele noastre de pretutindeni.

Drumul spre Racos leagă Brașovul de Sighisoara și începe practic din dreptul comunei Hoghiz.  Ajungi aici destul de repede fie cu mașina, cu trenul sau cu bicicleta. Întreabă sătenii și-ai să vezi că te vor îndruma, gesticulând cum știu ei mai bine cu ambele mâini, de parcă viața lor ar depinde de asta. Și poate că depinde. Racoș e un sat cu case sărăcăcioase, într-o palmă de pământ, cu miros de flori sălbatice. Limba lor nu prea ai cum s-o înțelegi. 70% dintre localnici sunt maghiari sau sași. Despre engleză nici nu încape discuția.

Racoș-ul e o binecuvântare pentru săteni de la cineva cu puteri supranaturale. Liniște și pace. Un lac de smarald. Un castel uitat de lume, un pod mișcător vrednic de filmele alb negru și un vulcan stins, tare de demult.

Imediat cum treci granița satului, vulcanul din Cuaternar te îmbie să faci pași prin zgura roșie. Micul Canion, aluzie la Marele Canion din Colorado, Vulcanul de la Racoș a erupt pentru ultima oară acum 10.000 de ani. De-alungul timpului, din craterul vulcanului s-a explotat mult timp zgură, motiv pentru care astăzi peisajul seamănă cu cel de pe Marte. Zona a fost declarată rezervație naturală deoarece, oricât te-ai strădui, rar ți-e dat să vezi un astfel de peisaj în țara noastră.

racos

Racoș – lacul de smarald

La Vulcanul de la Racoș nu mergi decât dacă ești  ferm convins că iubești natura. N-ai să vezi nimic organizat, nicio tarabă de suveniruri, nici un grătar, niciun drum asfaltat.  La Racoș praful din carieră, praf pe care îl simți, îl miroși si îl accepți de la distanță, poate fi singurul tău prieten. Cu puțin noroc, s-ar putea, totuși să te salveze lacul de smarald, dacă ești doar un curios rătăcit prin împrejurimi.

Lacul de smarad, oaza de liniște, terapia pentru globul ocular. Lacul are cel puţin zece metri adâncime şi o sută de metri lungime si s-a format mai puțin în urma topirii zăpezii şi mai mult datorită acumulării apei freatice. E un lac tânăr, care datează de acum zece ani, de când exploatările de bazalt au încetat, iar zona a fost declarată rezervație naturală. Poți și campa acolo, dacă ești amator.

Ei bine, în sfârșit, dacă ajungi la Racoș nu trebuie să ratezi sub nicio forma Coloanele de bazalt. Ele-s vrednicia locului. O să găsești acolo, uitându-le la coloane, urme ale istoriei pământului, de mai bine de 1 milion și jumătate de ani.

Coloanele-de-bazalt-de-la-Racos-Muntii-Persani_07

Puțină lume, prea puțină stie că avem în România un fenomen geologic atât de interesant! E de-a dreptul fascinant!

Coloanele sunt dovezi vii ale eruptiilor de lavă bazaltică, o lavă înceată, care pare-mi-se, că s-ar fi răcit prea repede în drumul ei spre nicăieri și ar fi tensionat roca, scobind-o în fâșii. Nu vă povestesc mai multe! N-are sens. La un simplu research găsiti un million de informații pe internet. Poveștile vin cu precădere din zona Irlandei, unde natura pare să-și fi lăsat mai mult amprenta pentru nesătui de astfel de fenomene.

Pe mine locația m-a cuprins în brațe cu totul și mai apoi mi-a dat drumul, ca să mă pot gândi cu nesaț la ea. Am petrecut o zi întreaga acolo, zi în care am citit, m-am îmbăiat și am admirat de la înălțime pământul, care nu s-ar fi gândit nicio clipă, că va ajunge aici, cu mine.  

Un milion și jumătate de ani, sub ochii mei!


Peștera Valea Cetății și Dino Parc – printre cele mai frumoase obiective turistice din Râșnov

Parc dinozauri RasnovÎntr-un post anterior vă spuneam cum Râșnovul începe să prindă contur și cum reușește să ajungă, cu fiecare mișcare, în topul principalelor destinațiilor de vacanță din România. Am avut dreptate. N-a trecut mult timp de atunci, că am și revenit să vă scriu despre același oraș ca destinație perfectă pentru un weekend relaxant. La  sfârșit de săptămână, Râșnovul inaugurează cel mai mare parc de dinozauri în mărime naturală, din Sud-Estul Europei.

Dinozauri. Da, ai auzit bine. Cum ce fel de dinozauri? Dinozauri din aceea simpatici, de dimensiuni impresionante, din era mezozoică, care te-au lăsat cu gura căscată, măcar o dată de-alungul copilăriei tale.

Așadar, dacă ești interesat de evoluția istorică a dinozaurilor, ți-e poftă de o plimbare interesantă în mijlocul naturii, și pe deasupra ți s-au epuizat ideile pentru drumețiile de weekend, atunci poate că n-ar fi rău să dai o fugă până la Râșnov. Ar putea fi  interesant și distractiv, în același timp.

Ce găsești la Dino Parc?

45 de dinozauri in mărime naturală, asezați în ordinea evolutiei lor în preistorie, vor putea fi admirați începând de vineri, în cel mai mare parc de dinozauri din Sud-Estul Europei –  Dino Parc Râșnov.  Dinozaurii au dimensiuni impresionate, între 8 şi 24 de metri lungime şi între 2 şi 20 de metri înălţime si sunt confecţionaţi din fibră de sticlă. Parcul are și un punct științific în care poți găsi informații și fotografii atestate de către paleontologi. Așa că ai toate șansele să pleci de acolo mai bine documentat ca niciodată despre era dinozaurilor care te interesează, iar copii tăi vor auzi povestea perfectă, atunci când te vor întreba când, unde si cum au trăit aceste animale fantastice.

Dacă n-ai chef de dinozauri dar vrei totuși să ieși din casă, trebuie să știi ca în același parc vei găsi si un cinematograf de 70 de locuri, un lac artificial, tocmai bun pentru un picnic în natură, dar și multe căsuţe în copaci, de care te poți bucura alături de cei mici.

Parcul este deschis vizitatorilor în fiecare zi, în intervalul 09.30 – 20.00 iar preţul unui bilet este de 28 de lei pentru un adult şi de 22 de lei pentru copii.

Peștera Valea Cetății

poza-1303241952_concert2

La nicio aruncătură de băț de cetatea Râșnovului, poți vizita și una dintre cele mai frumoase peșteri din zona Brașovului –Peștera Valea Cetății. Descoperită în anul 1949, peștera are o lungime de aproximativ 1 km și este renumită datorită stalactitelor din interior. Stalactitele pot fi văzute cu ușurință grație sistemului de iluminat modern, pe bază de leduri, special conceput pentru a nu influența temperatura din interiorul încăperilor.

Ineditul peșterii de la Râșnov se datorează însă, din punctul meu de vedere, altui lucru nemaipomenit în România. În Sala Mare a Peșterii s-a amenajat de ceva timp, o mini- scena dedicată concertelor de muzică clasică. Peștera are o acustică impresionantă, motiv pentru care un concert acolo se poate transforma într-o experiență extrem de interesantă. Și dacă nu mă credeți pe cuvânt, atunci ar fi bine să vă faceți o rezervare ca să vă convingeți singuri. Concertele au loc în fiecare sâmbătă, începând cu ora 18.00 iar programul îl puteți găsi cu ușurință  aici – www.pestera-valeacetatii.ro

Acum că v-am reamintit ce locuri frumoase avem în imediata apropiere, aștept feedback după ce vedeți parcul de dinozauri!


Veliko Tarnavo – un oraș pentru artiști și îndrăgostiți

IMG_5816

Să ridice mâna sus cui nu-i place să fugă în lume la sfârșit de săptămână? Și cu atât mai mult când ai la dispozitie 3 zile libere? Mi-am dorit dintotdeauna să ajung la Veliko, în Bulgaria. Auzisem de mult de el, așa că de 1 mai m-am decis! Destinație finală – Veliko Tarnavo, Bulgaria!

Veliko este un orășel de munte, așezat pe malul râului Yantra, un râu îngust, pe care abia dacă-l zărești de pe margine. Drumul pentru promenada șerpuieste cuminte, pe lângă porțile vechi, deschise în lături ale caselor.

Dacă-ți plac plimbările pe jos, vei adora Veliko. Orașul te invită să-l admiri la pas printre străduțe cu pavaj din piatră și case cu grădini cochete și ziduri vechi.

Orașul pare de jucărie de departe. Cei mai mulți dintre localnici sunt meșteșugari lutieri, cofetari, brutari sau anticari iar munca lor e expusă zilnic pe străzile orașului. Nici nu-i de mirare ca toate magazinele de suveniruri sunt pline ochi cu ceainice din lut și porțelan, farfurii, tablouri pictate in ulei și acril și fel de fel de obiecte tradiționale din lemn pentru copii. E plăcut să vezi cum peste timp, munca oamenilor a început să fie apreciată și  vândută ca artă modernă. Și aici m-au cucerit. Toate la un loc, transmit energie vie pentru suflet, trup si minte.

IMG_5915

Veliko e unul din cele mai frumoase orașe în care am fost. (si am fost in cateva sa stiti). E destinatia perfectă pentru romanticii incurabili. Sunt multe locuri retrase, cu priveliști spectaculoase.  Eu am fost primăvara, când toți copacii erau înfloriti și colorați, așa că mi-a plăcut și mai mult.

Cum ajungi în Veliko?

Cu mașina. Până acolo am mers exact 170 de km, aproximativ 3 ore (cât un drum până la Brașov), 60 de kilometri prin București și 110 km prin Bulgaria. 

Unde te cazezi?     

Cazarea in Veliko se găsește din 10 in 10 metri, iar prețurile sunt decente, spre foarte decente. Noi am intrat în primul hotel, situat undeva  pe o stradută lăturalnică, cu vedere spre cetate.  Ca de obicei, priveliștea a câștigat în fața oricăror beneficii care puteau veni din partea unui hotel de 4 stele.

Ce-am făcut la Veliko?

Când am plecat spre Veliko am știut că aleg o destinație romantică. Așa că primul lucru pe care l-am facut cu iubitul meu a fost să ne plimbăm de mână printre străduțe, cu două cornete de înghetată în mână. E plin Veliko de tonete de înghețată cu fel și fel de arome italienești. Nu știu de unde mișcarea asta. Apoi, după ce am obosit puțin, am ales un restaurant cochet unde să mâncăm. În Veliko aproape toate restaurantele au o priveliste spre râu, iar la apus priveliștea, așa cum te așteptai – îți taie respirația.

IMAG4145

Pentru momentele noastre romantice, n-am rămas însă la restaurant. Veliko se laudă cu muuulte locuri retrase, așă că am căutat și noi unul dintre ele și într-un final l-am și găsit – un loc de joacă amenajat pentru copii, dar părăsit, la umbra unui copac cu coroana bogată. Aici ne-am așezat și am savurat împreună o sticlă de prosecco în două pahare din sticlă cu picior, aduse cu noi de acasă. A fost frumos.

Dimineața următoare a început cu o cafea și un croissant, servit la terasă cu vedere spre mausoleu. După care ne-am continuat mișcarea matinală, prin parcul alăturat și mai departe spre șoseaua care avea să ne conducă spre cetatea veche, Tsarevets, pe care am si vizitat-o pentru 4 leva

IMG_5901Cât te costă să vizitezi Veliko?

Nu foarte mult. Daca vrei – poți face o comparație cu o vizită la Brașov. Costurile sunt asemănătoare pentru un weekend.

Practic avem asa:

Motorina/ Benzina – 150 lei

Taxa de pod 37 lei

Taxa de drum 30 lei

Cazarea 80 lei

Cheltuieli mâncare (aici depinde și de preferințele fiecăruia)  300 lei/ două persoane/ două zile.

Pentru prima dată în Veliko n-am vizitat mare lucru, însă dacă  obișnuiți să bifați și obiective turistice, să știți că aveți de unde alege. Mai jos găsiți câteva variante.

Cetatea Tsarevets
– Monumentul Asăneștilor
– Casa Sarafkina – Muzeul Etnografic
– Catedrala din Veliko Tarnovo
– Biserica Fortificată a celor 40 de Sfinți Martiri
– Biserica Sfinților Petru și Pavel

Dacă n-ai fost încă la Veliko, te rog eu frumos, să te duci cu proxima ocazie. O să-ți placă!

Uite mai jos mai multe imagini din oraș.