Sunt momente in viata in care inima vede mai bine si mai departe decat ochii cei mai ageri. 

Am facut parte dintre acei copii, pentru care mama e lumina de zi cu zi. Cand am plecat prima data de acasa, (acum 7 ani) mi-am dat seama pentru intaia oara de absenta ei, de dorul mamei. Aici, departe de ea, intr-un oras strain, toata lumea mea se naruise. Si fara sa-mi dau seama, aceasta absenta ma naucise.

Felul in care acesta femeie (mama!) m-a crescut m-a format pentru viata. Optimismul ei, de aceeasi natura paralizanta, m-a ajutat mereu sa-mi doresc sa merg mai departe cu orice pret, cu ravna. Cu incapatanare.

De fiecare data cand o privesc, invat sa  fiu buna. Buna ca ea. Nu pot sa-I cer mai mult decat mi-a oferit. Nu am ce. Pot doar sa-i multumesc si sa-mi cer iertare pentru momentele in care a plans pentru mine. Si sa incerc sa o fac sa nu mai planga niciodata. Doar sa zambeasca si sa se bucure de mine.

La multi ani, scumpa mama!