De 8 ani de zile îmi tot caut o casă, un apartament cu două camere, în care să locuiesc.  Pesemne că, patru pereți pe care să-i decorez după sufletul meu, un tavan de care să atârn plante, și o bibliotecă  infinită pe care să o admir în weekend, sunt pentru mine rețeta fericii după care tânjesc. Casa mea. 

Verific periodic site-urile de imobiliare și îmi imaginez în fiecare zi, cum oameni de același fel ca mine, cu același vis ca al meu, caută fix același lucru – un apartament. Sunt destul de paranoia încât să cred că toți oamenii care-și caută o casă se mișcă întotdeauna mult mai repede decît mine, au spirit antreprenorial, is vizionari și au intuiție care să le servească mai bine scopurilor lor decât mine.

Toți ceilalți, în afara de mine, sunt mai bine organizați, mai asezați cu visurile lor, au exceluri în care își monitorizează mai bine bugetul familiei pe care îl vor cheltui pe casă și desigur – au mai multă hotărâre, ceea ce eu, în pofida oricăror terori la care m-am supus, pare-mi-se că n-o voi avea niciodată.

 Dar cum m-ajută asta să-mi construiesc propria cetate, între zidurile căreia să-mi primesc musafirii pe care-i vreau, totuși, în viața mea ?

Acum 15 ani cînd am venit în București, am tot sperat că studiile mele mă vor trece granița unei vieți lipsite de sens, că toți oamenii pe care-i voi cunoaște în tinerețe își vor aduce aminte de mine și împreună vom construi ceva măreț.

De ce-ai dat Brașovul pe București și de ce nu-ți cumperi apartament acolo dacă tot nu-ți place aici, eu dac-as fi în locul tău n-aș mai sta pe gînduri… 

mă tot întreabă cînd unii, cînd alții, prieteni, pseudo-prieteni sau oameni care pur și simplu abia mă cunosc și se grăbesc să devieze discuția către ei.

Pentru că la București sunt mai multe oportunități în profesia mea, răspund și pentru că întreaga mea viață s-a așezat cumva, undeva între Gara de Nord (viața de dinainte să am mașină) și cartierul Tei, zonă din care poți ajunge rapid pe jos în Floreasca, în Dorobanți și în Aviației, cartierele mele preferate, abundente în flat white-uri și croissainte ca-n Paris. Și pentru că e greu să-ți faci prieteni noi.

 Adevăratul motiv, însă, e cu totul altul și are legătură cu pierderea, cu fricile care mă stăpânesc și pe mine ca pe orice om.

Nu mai vreau să fiu sufletul petrecerilor.

A fi optimist și vesel este o trăsătură eronat asociată cu capacitatea de a purta un dialog amuzant sau cu acceptul de a participa la un party. A fi catalogat sufletul petrecerilor de către niște persoane cu care nu ai băut niciodată un ceai la ora 8 seara și care nu te-au văzut niciodată plângând e o eroare și mai mare și limitează ființa umană la o stare de beatitudine necaracteristică și irealistă.

Oamenii se pot cunoaște în multe împrejurări, însă  adevăratele apropieri nu se construiesc în împrejurări vesele, ci din contra – în cele în care viața se defășoară fix asa cum nu-ti doresti, în momentele în care devenim infernali și totuși, nu ne mai e teamă să ne arătăm celorlalți așa cum suntem – anxioși, competitivi, geloși, și de cele mai multe ori pierduți. 

Oamenii se pot cunoaste în multe feluri și toate acestea sunt de preferat însingurării. Însă pentru a cuantifica la finalul vieții o viață bună, e nevoie de puțin mai mult. E nevoie de oameni. 

Pentru mine, o viață bună e o viață în care

măcar o parte dintre oamenii pe care îi cunoaștem ne fac acest acest dar nesperat al acceptării, ne primesc în tribul lor și ne acceptă cu toate metehnele pe care le avem, în cele mai rele momente. E greu de primit un astfel de dar, și cu atât mai greu de dăruit, dar cei care iau asta în considerare în strategia lor de viață, au cu siguranță un final mai împlinit decât al altora.

In curând am să opresc din judecata celor din jur, îmi tot spun mereu, dacă continui în același mod n-are să se schimbe nimic niciodată, schimbarea pornește de la sine, ci nu invers. Neputința celuilalt nu are legătură cu noi, asta trebuie să țin minte, asta mi-am scris pe oglinda din baie dimineața trecută, și dacă reușesc, îmi voi fi înțeles lecția despre bunătate și frica de respingere. 

Mă regasesc deja la jumătatea vieții, dar cei dragi mie sunt la finalul ei.

Gândul ăsta nu-mi dă pace, mă atrage de partea întunecată a vieții.

dar nu are legătură cu apartamentul la care visez și pe care îl voi cunpăra curînd de dragul alor mei. Are mare legătură cu apartamentul în care am crescut de la Brașov, apartamentul ca un portal al longevității, a tinereții și a copilăriei, o promisiune vie a sigurantei.

Adevărul gol-goluț este că mi-e frică să locuiesc peste ani într-un oraș fără părinții mei. Prea frică. Prea frică să aleg și un apartament nou în care viața să se schimbe brusc și să încep să am și alte preocupări – o mașina de spălat haine nouă, un fier de cășcat, et cetera. Lucruri efemere, care mă vor ține departe de familia mea și care mă vor preocupa suficient de mult încât să încep să mă rup de rădăcini – nu, eu nu vin anul ăsta de sărbători, eu stau la casa mea. 

Cînd o să se-ntâmple asta o să plec în lume, în Noua Zeelandă și am să-mi imaginez că nu s-a întâmplat nimic. 

Emoțiile și nehotărârile există pentru a ne spune că acolo se întâmplă ceva. Cum ar fi, spre exemplu, că singurul loc pe care l-aș putea numi acasă, și care mi-ar oferi siguranța pe care o tot caut în toate apartamentele din București e apartamentul în care locuiesc părinții mei de la Brașov. Sau locul în care locuiesc persoanele care mă iubesc cel mai tare și necondiționat. Un apartament cu trei camere, la etajul 1, la care ajung ușor cu privirea ca s-o văd pe mama sau pe tata, la fereastră. 

 

Mi-e teamă  să nu mai fiu copil. 

Mi-e atât de teamă de pierderea familiei de origine a familiei care m-a crescut, încât în toți cei 8 ani de cînd îmi caut casă am dărâmat toate zidurile care m-ar fi putut adăposti. 

Am doar 36 de ani si îmi e teribil de teamă de ce anume aș putea deveni pe parcurs în anii pe care-I voi petrece în continuare la București în noul apartament.

Să nu respir și să nu văd cerul.

Uneori, să fii adult poate înseamnă să fii singur și să ai o fereastră care nu are priveliște

De fiecare dată cînd ajung la Brașov îmi rezerv cel puțin o zi în care urc pe Tâmpa. O traversez dintr-o parte în alta, mă opresc pentru pauze de respirație și admir peisajele din diferite unghiuri, ascult păsările, uneori văd căprioarele. 

Obișnuința asta m-au făcut să mă gîndesc repede la toate atașamentele pe care le acumulăm de-alungul timpului, de care eu, ca și alții nu mă pot desprinde. 

Ca să ai o casă a ta, trebuie mai întâi să renunți la cuibul pe care-l știi, tot aud în jur, dar eu resping ideea cu vehemență și nu sunt pregătită să mă lepăd de familia de origine de dragul uneia care încă nu există. Toată ideea unei familii părăsite pentru o alta fericită nu mă convinge.

Poate că toate generațiile pot locui în aceeași cetate timp de mai multe secole. La urma urmei, cetățile cu adevărat trainice sunt și astăzi locuite.