Why shouldn’t I dream?

Dreams give us strenght, don’t they?

No, Not here.

Ca să navighezi prin ape tulburi, astfel încât să-ți păstrezi cursul în mod firesc și să nu te abați prea tare din drumul tău, e imperios necesar să ai la tine mereu o busolă, racordată la resursele și nevoile tale interioare. Să ai cumva  o direcție a așteptării, să știi ce anume ți-ai dori de la tine și de la oamenii din jurul tău, să știi ce anume poți să oferi celorlalți și pentru cât timp, dar mai ales să știi cum anume să primești ceea ce ți se oferă. 

Starea noastră de fericire și de împlinire personală, depinde în mare măsură de felul în care ne stabilim propriul set de valori. Un set de valori cardinale și congruente, care ne dau sens și semnificație, și care vor funcționa ca punct de reper și sprijin necondiționat în situații delicate emoționale, care vor acționa eficient mai ales în condiții de nehotărâre.

Eternal Winter sau Orok Tel, în regia lui Attila Szász, vorbește lumii întregi, în primul rând despre valoarea familiei, despre loialitate, dar mai ales, despre profunzimea cu care suntem înzestrați să ne trăim poveștile.

Bazat pe o poveste adevărată, Eternal Winter ecranizează povestea unei femei de origine germană, Iren, care este obligată să-și părăsească familia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și să lucreze în condiții inumane, într-una din minele de cărbune din Rusia. Înainte de a pleca de acasă, aceasta îi promite fetiței sale că se va întoarce la ea, promisiune pecetluită de-alungul următorilor ani petrecuți în lagăr și păstrată în suflet ca lumina unui far. Fărădelegile se petrec în jurul anului 1944, când soldații sovietici invadează Ungaria, dezvăluie grotescul din oameni și le umbrește speranța.

Lucrurile nu se întâmplă la fel și în cazul lui Iren, care îl întâlnește în același loc al neomenescului, pe Rajmund, un bărbat, și el prizonier, care se va îndrăgosti de ea și o va ajuta să supraviețuiască, chiar dacă acest lucru va însemna, în final, degradarea sa fizică și psihică.

Dincolo de asprimea cu care este conturat, Rajmund ilustrează prin prisma sentimentelor pe care le nutrește pentru Iren, ideea unei umanități regăsite, cu tot ce are ea mai intim și mai sfânt – dăruirea. Rajmund este cel care inițiază primul nevoia de a simți, de a fi om, dincolo de atrocitățile războiului. Și așa cum e și firesc – tot el va fi primul care va suferi. Regizorul plasează legătura dintre cei doi într-o lume a realității imediate, palpabile, cea a unui parteneriat subtil, în care sentimentele sunt stranii și mai aproape de nostalgie, decât de romantism liric.

Nerăbdarea personajelor de a scăpa de singurătate, de a o îmblânzi, dă filmului narațiunea firească a iubirii,  o iubire care le va alina amândurora rănile, chiar dacă nu pentru totdeauna. 

Care este totuși prețul pe care Rajmund îl va plăti pentru îndrăzneala de a fi din nou uman și de a fi vulnerabil? Cum loialitatea și promisiunea de a le fi alături celor dragi și amintirea unei primăveri, din micuțul tău sătuc, cu copaci înfloriți te poate călăuzi, chiar și atunci când nimic nu pare să aibă sorți de izbîndă?

Cum poți să treci prin iad și să rămâi, totuși, fidel amintirilor tale?

Cum poți să fii duios, ca bărbat într-o lume a atrocităților umane, și puternică, ca femeie, într-o lume a bărbaților?

Nu sunt Binele și Răul fațetele aceleași monede, poate? Lăuntricul nostru nu se hrănește din lumea de afară?

După ce ai trăit aproape totul, după ce ai experimentat speranțele și durerea, salvarea poate veni din interiorizarea unor adevăruri simple și reci, care oferă o oarecare stare de echilibru între interioritate și exterioritate. Durerea trece prin viață și se tot acumulează pînă la un punct terminus, dincolo de care toate greșelile devin „un lung șir de așteptări“.

Și ce sînt aceste așteptări dacă nu fărîmele de speranță care fac posibilă continuarea drumului?