În mințile noastre comune, cerul ține Luna ca pe-un felinar.
Scurtă Recenzie despre trăire și moarte, inspirată de filmul Still the Water, Naomi Kawase.
The warm of the heart will still be there inside your heart.
That’s not enough.
How long it will takes?
Your mother life it is already and always will be intertwined with your life.
Scena 1
Începutul. In mintea mea.
E asurzitor.
Scrie undeva că valurile mari după furtună sunt țipătul hăurilor. O furie din adâncuri. Furie împotriva cuiva fără nume. Împotriva morții sau a vieții înseși. Deși nu văd de ce marea sau valurile sau făpturile din adîncuri ar avea ceva împotriva orișicui. Dar eu știu atât de puține lucruri și aici – sunetul valurilor e asurzitor.
Așa începe filmul lui Naomi Kawase, proiectat pe ecranul din Sfîntu Gheroghe, Delta Dunării.
Cuvintele regizoarei sunt totuși altele. Mă impresionează.
Nu prea am dormit azi-noapte, dar țin încă ochii deschiși și privesc noaptea fără stele și valurile care se încolăcesc spre țărm, un țărm tropical, idilic, de care se prind insistent mangrovele ca să trăiască. Valurile se prăbușesc pe insula japoneză și idilică a lui Naomi Kawase, valuri care îmi închid și îmi deschid ochii.
Să înveți cum să trăiești pare să fie o preocupare comună, a noastră, a oamenilor, indiferent de insulele pe care ne aflăm. În fața unei adversități cum e durerea, Kawase încropește un film despre moarte din viață.
Un film despre moarte poate să-ți amintească atâtea lucruri despre viață, chiar dacă nu despre o viață grozavă, e viață.
Scena 2.
Acțiunea filmului. Emoțiile și durerile cotidiene.
În mintea lui Naomi Kawase.
Kyoko (Jun Yoshinaga) este o fată de 16 ani, încrezătoare și inteligentă, care se îndrăgostește de un băiat timid și temperamental: Kaito (Nijiro Murakami). Cei doi tineri trăiesc un fel de poveste de dragoste, dar trăiesc și pierderea, durerea, despărțirea. Kyoko, fata, care pentru mine a fost și personajul principal al filmului trebuie să facă față bolii în stadiul terminal al mamei sale, iar apoi morții. Procesul prin care tinerii trec împreună nu are nimic special, povestea de iubire e ștearsă. Cheia filmului nu e iubirea adolescentină însă, ci moartea. Dar ce fel de moarte și cum este ea întâmpinată?
Scena 3
În mintea mea.
Lupta pentru viață nu cere nimic, cere atât de puțin încât fiecare om își urmează în mod natural, prin gesturi firești viața de zi cu zi. Cum ar fi spre exemplu, să te preocupi ca bolnavul să poată privi din pat în ultimele clipe de viață natura, copacii.
La Sfântu Gheorghe, aici de unde se aud valurile, mi-am amintit brusc de tata. Tata în rolul de cap al familiei. Tata care nu poate să plângă niciodată, poate doar atunci când i-a murit mama. Tata de-o cinste rară, păcat că nu-s mai mulți ca el pe pământ căci lumea ar fi mai bună.
Ma lași să te iau în brate puțin? A întrebat-o pe mama lui, înainte să plece cu adevărat.
Da, a răspuns mama, dar numai puțin. Si-atunci a îmbrățișat-o timid ca un copil.
Și-apoi a încercat să-i dea drumul, dar nu poți să fii stăpân pe tine toată viața, sunt lucruri pe care n-ai cum să le controlezi, uneori iubirea e mai puternică decât noi. Iubirea trece peste temeri și chiar peste voință, de parcă temerile și voințele n-ar exista.
Pentru prima dată în viață, tata nu s-a ținut de cuvânt, a îmbrățișat pe cineva viu, cu puțină viață.
Și-apoi a venit dezrădăcinarea. Despărțirea.
Unii mor mai mult decît alții chiar dacă continuă să trăiască.
Scena 4.
In mintea lui Naomi Kawase.
Un arbore Banyan de 500 de ani, pare să existe în primul rând pentru a fi dezrădăcinat.
Pe insula lui Naomi Kawase, numită Amami-Oshima, natura este atotputernică și impune respect. Mesajul filmului pare a fi despre modul în care viața continuă – valurile lui Kawase, ca și cele ale lui Shakespeare, sunt trecătoare și nu țin cont de oameni.
„Mă aflu în pragul dintre zei și oameni”, spune mama.
Trebuie să păstrezi o atitudine umilă față de natură; este inutil să i te împotrivești. ”
În universul nesfârșit al naturii, putem dobândi o perspectivă izbitoare asupra naturii corpurilor noastre limitate. Poate că de aceea sufletul chiar contează mai mult decât trupul.
Ca să-și continue poemul, Naomi Kawase conturează cu o desăvârșită naturalețe două personaje cheie – Tetta Sugimoto în rolul lui Tetsu, tatăl surfer al lui Kyoko, și bătrânul Fujio Tokita, în rolul pescarului Kamejiro, care le vorbește copiilor despre trecerea timpului și despre libertatea de care ar trebui să se îngrijească pentru a fi ei înșiși.
La fel ca și în alte filme ale lui Kawase, Still the Water vorbește despre o spiritualitate mistică, despre credința profundă și puterea terapeutică a naturii pentru a alina durerea lumii.
Scena 5
În mintea mea.
Poate că e greșit să vorbești despre puterea vindecătoare a naturii când oamenii suferă. Suferința ar trebui să te-ajute să empatizezi mai tare cu semenii tăi, dar oare să nu fie suferință, și doar vindecare ceea ce împărtășim cu totii pe pământ?
Ploaia pe vreme liniștită e mai mult armonie decît ploaie adevărată. Așa să fie și cu moartea? Să fii liniștit când știi că o să mori poate să aducă armonie – dar din nou – ce știu eu despre armonie dacă n-am ajuns atît de aproape de moarte încă?
Scena 6.
În mintea mea și-a lui Naomi Kawase.
În jurul personajelor lui Naomi Kawase totul e armonie. Moartea nu înțelege nimic, de aia nu reușește să fie nemiloasă nici măcar atunci când shamanii îi cîntă cîntece de trecere spre Lumea de Apoi mortului, tu simți împăcare. Moartea e senină și imperturbabilă. Dar noi știm – orice moarte, sau om ascunde în spatele caracterului său hotărât, o sensibilitate pe care mulți îl confundă cu asprimea. Moartea poate fi, totuși, blândă. Ca un poem.
Scena 5
În mintea mea și-a lui Naomi Kawase.
E lumea oare un loc atât de minunat încât să rămâi aici pentru totdeauna?
Mai rămâi puțin te rog, rezumă scena morții mamei fetei din filmul lui Naomi.
Mi-au dat lacrimile, m-am transpus acolo, lângă pădurile de mangrove, printre shamani si-am plâns alături de regizoare.
Scena morții shamanului (mamei) e tulburătoare, cu toate că nimic din ceea ce vezi nu-ți este pe deplin cunoscut. Ceea ce recunoști e durerea, despărțirea.
Scena 6
Doar în mintea mea.
Chiar cred ca Naomi Kawase se gândește des la moarte și râde. Pare că se întâlnește des cu ea și se joacă de-a copiii. Am vrut s-o întreb cum se simte când se gândește la moarte după ecranizare, săraca traversase oceanul ca să ajungă în Deltă să ne inspire cu filmele ei durioase și atente la natură, însă n-am reușit. Dar poate că e mai bine așa. Nu știu cum aș fi putut vorbi cu ea despre un lucru atât de intim fără să plâng, poate că unele cuvinte ne aparțin doar nouă, le știm doar noi, doar în limba pe care am învățat-o de mici, una dintr-un alt sistem solar.
Într-un fel, cred că așa e și tata. Un tată care știe multe limbi străine, pe care eu nu le știu, din alte sisteme solare la care eu nu ajung. E încântător să știi că există.
THE END
În mințile noastre comune.
Lumea subacvatică imaginată de Naomi Kawase este misterioasă și minunată – ca și lumea de deasupra apei.
Coloana sonoră este semnată de Kasiken, pian și muzica tradițională sanshin.
Yutaka Yamazaki ne dăruiește imagini care sunt clare și fluide și, ocazional, furtunoase.
Puține lucruri sunt mai frumoase pe lumea asta ca un ocean învolburat.
La Sfântu Gheorghe, cerul ține Luna ca pe-un felinar și puține sunt mai frumoase pe pământ decât un peisaj scăldat de lumina lunii.
Trailer aici:
Be the first to comment on "Puține lucruri sunt mai frumoase pe lumea asta ca un ocean învolburat"