Există două forme de minimă nemurire – una o reprezintă cărțile, cealaltă copiii. |Sfârșitul mi-e început|Tiziano Terzani

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (1)

Nu preţuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine. Emil Cioran

34982963_1042082009290073_5220382029295648768_n

Există o carte pentru fiecare moment de cumpănă în existenţa fiecăruia dintre noi. O carte care te trezește din amorțire și îți ridică pânza de păianjen de pe ochi, de care tu, singur, nu reușești să te desparți. O carte care te ajută să te lepezi de Sine, de Ego, te zdruncină, și-apoi te-aduce la liman, ca un prieten bun și de nădejde.

Așa a fost pentru mine cartea lui Tiziano Terzani,  Sfârșitul mi-e început, jurnalist și scriitor italian, născut la Florența, în 1938.

Pe Tiziano Terzani l-am descoperit total întâmplător, în timp ce mă uitam pe pagina editurii Seneca, preferata mea de altfel, după diferite alte cărți.  Mi-a sărit în ochi un citat din cartea lui, abia tradusă și în limba română, Sfârșitul mi-e început, și atât mi-a fost. M-am îndrăgostit iremediabil și mi-am comandat cartea în maxim 3 secunde.

Tiziano Terzani, corespondent al revistei Spiegel de mult timp și autor de renume, îl invită pe fiul său Folco să se retragă pentru un timp intr-un mic sat de munte situat la nord-vest de Florența. Întâlnirea lor se transformă, însă, într-o vizită foarte specială: Tiziano este grav bolnav de cancer și dorește să-i spună fiului său povestea vieții sale în timpul rămas înainte de moartea sa.

Tatăl și fiul vorbesc în fiecare zi, reflectând asupra propriilor vieți, discutând despre societate, despre timpurile moderne, despre tineri și despre lume. Călătoriile sale ca jurnalist în lumea întreagă, din Vietnam, Singapore, Cambodgia, China și în final India, devin principalele subiecte ale cărții sale de 400 de pagini. Dialoguri lungi și spumoase care te transpun, în fiecare din culturile asiatice amintite, și care te fac să-ți imaginezi cum ar fi dacă, lumea ar învăta o dată pentru totdeauna că progresul nu vine o dată cu anii, și nici cu tehnologia, ci odată cu evoluția spirituală a fiecăruia dintre noi. O carte care vorbește lumii  întregi despre necesitatea admirației și respectului față de natură, despre importanța solititudinii, ci nu al însingurării, și al intuiției cu care am fost înzestrați , despre importanța si curajul de a privi mereu în tine, spre valorile pe care le apreciezi.

Moartea este, însă, omniprezentă și deci o temă centrală a cărții. Tiziano etichetează moartea drept un prieten, fiind „singurul lucru nou care mi se mai poate întâmpla totuși mie”. O poveste neobișnuită despre relația dintre tată și fiu, viața fascinantă a lui Tiziano Terzani și, mai presus de toate, o poveste despre rămas bun între suflete.

 

38502230_1952546321458533_3082777991487422464_n

 

 

O carte despre moarte în forma ei înaltă, o moarte care, în mod paradoxal, aduce o dată cu sine o forță de trăit și care amintește pentru a mia oară, cum singurul lucru care contează cu adevărat este momentul, Aici și Acum.  

Sfârșitul mi-e început este una din cărțile de care țin cu dinții, și pe care o păstrez cu grijă pe noptiera mea, cu toate că am terminat-o de ceva vreme de citit. O țin totuși acolo, lângă mine și îi răsfoiesc din când în când paginile, ca să-mi aduc aminte ce contează cu adevărat pentru mine.

Să vă inspire!

***

tiziano-e-folco-terzani

Câteva citate din Sfârșitul mi-e început, Tiziano Terzani

 Tu poți să arunci cu napalm, cu sare, să-i omori pe toți. O vreme nu vezi nimic. Pe urmă pac – răsare o mlădiță, se redeschide o piață, doi fac dragoste și viața reîncepe cu această aviditate a ei de a trăi.

Există o înțelegere a rațiunii care rămâne superficială. Și numai atunci când ai experiența ta – intimă, intuitivă, a acelei înțelegeri, abia atunci înțelegi cu adevărat.

Există două forme de minimă nemurire – una o reprezintă cărțile, cealaltă copiii.

Dacă te impui imediat, dacă impui micile tale reguli – strici tot. Diversitatea trebuie acceptată.

Norocul se schimbă. Nu-i nimic de făcut. E vorba să reziști până se schimbă din nou.

După ce mi-am înjghebat atâtea colecții frumoase, am venit aici doar cu copia modernă, de doi bani, a unui bronz tibetan. E Milarepa, poetul mistic de la 1100, care ascultă cu mâna la ureche suferințele lumii. Îl am mereu cu mine. Îi pun și o floare, iar asta adaugă o fărâmă de frumusețe vieții mele. Îmi ține de urât. Nu-i nevoie de nimic altceva.

Mi-ar plăcea să cred că nepoții mei trăiesc într-o lume care îi uimește, unde mereu există ceva fermecător de observat. Ieri seară am văzut întâiul licurici și-am stat acolo să mă uit la el. Îmi aduc aminte câte basme îmi povesteau ai mei despre licurici. Spuneau că dacă prinzi unul și îl bagi sub pahar, a doua zi dimineață găsești un bănuț. Ei puneau bănuțul iar lumea mea se îmbogățea.

În Himalaya erau omizi fosforescente. Știi, omizile alea care dau noaptea o lumină verde ca a aunui lampion. Sunt incredibile. N-ar fi frumos să-i istorisești unui copil basme despre această omidă? Lumea lui se animă, nu? Natura se animă, viața i se îmbogățește, trăiește în mai multe dimensiuni. 

Trăim vieți mult prea grăbite, prea pline de stimuli, de ziare, de serviciu, de televizor, de cei care vin să ne vadă. Mereu suntem pe fugă, nu ne oprim.

Înțeleg conspirația consumismului, care este o mașinarie care te devorează, dar aici nu e niciun complot. Ești tu, cel care poți alege dacă duci copii la licurici sau la pizza.

Vezi, există lucruri în viață pe care le faci fără să știi exact de ce. Numai după aceea, când îți privești viața ca dintr-un vârf de munte, te întorci și vezi tot drumul pe care l-ai făcut.

Folco, dacă te naști într-un oraș european, dacă te duci la școlile alea occidentale, unde primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te iei la întrecere cu colegul tău de bancă pentru a-l transforma într-un imbecil, în așa fel încât tu să fii primul din clasă, cum vrei pe urmă să crești cu o deschidere mentală? Dacă ești împins să înveți, nu ca să înțelegi viața, ci ca să ai o meserie ca să câștigi bani, e foarte greu să ți se deschidă mintea.

Oprește lumea, căci vreau să cobor!

Cine poate judeca viețile altora? E atât de imposibil de judecat viețile altora. Fiidcă dacă unul moare tânăr de o infecție la testicule, cine știe, poate destinul lui s-a împlinit așa.

Civilizația apare dintr-o formă de comportament care îi arată omului calea datoriei, respectarea moralității. A atinge moralitatea înseamnă să fii stăpân pe mintea și pe pasiunile tale.

Nimic nu mai stă în picioare când există voința expres de a nu folosi violența, de a rezista împotriva violenței prin non-violență – nefugind, neevitând confruntarea, ci căutând confruntarea.

De-acum viața omului este subjugată de economie. Toată viața lui e determinată de economie. Asta, după părerea mea va fi marea bătătlie a viitorului – bătălia împotriva economiei care ne domină viețile, bătălia pentru revenirea la o formă de spiritualitate.

Vezi Folco, eu zic că trebuie să ne eliberăm de dorințe. Dorințele îți impun purtări absolut ridicole.

Știi, Folco – am primit două daruri mari în același timp – Cancerul și Pensia. Atunci am părăsit lumea.

Am trăit în ashramul ăla trei luni, fără să vorbesc niciodată despre trecutul meu, fără să spun vreodată cine fusesem, ce făcusem. Fiindcă identitatea, orice identitate poți tu să-ți dorești – fizică, psihologică, a numelui – e limitativă, nu poți fi nimic altceva. 

Ce descoperire a fost și asta – Să nu ai nume! Doamne câte roluri am jucat, câte măști ne punem,  măști care în cele din urmă te sufocă.

Adevărul e un tărâm fără poteci. Eu trebuia să știu cât de înalt era muntele.

Be the first to comment on "Există două forme de minimă nemurire – una o reprezintă cărțile, cealaltă copiii. |Sfârșitul mi-e început|Tiziano Terzani"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*