Manifest pentru prietenie

Dorothea-Lange-Girls-of-Lincoln-Bench-School-study-their-reading-lesson.-Near-Ontario-Malheur-County-Oregon-1939

Doar să stai cu ochii deschişi. E tot ce trebuie să faci. E tot ce trebuie să faci ca să-ntorci către tine prieteniile de 25 de ani si să nu-ţi provoace fâstâceli când se întâmplă.

Pe Alexandra am cunoscut-o la 4 ani. Ne-am zidit copilăria încercând să ne jucăm de-a şcoala, între etajele din blocul turn în care locuiam. Apoi de-a prietenia. Eu îi spuneam mereu că e prietena mea, ea îmi spunea mereu, că sunt prietena ei.

Când ne-am înscris cu adevărat la şcoală, în clasa a-1-a, Alexandra a venit după mine la ușa maică-mii, la 7 dimineața si m-a trezit cu râsul ei tulbure de copil neodihnit şi moale ca o pijama de bumbac.

Glasul ei e încă aici, în mintea mea, mereu, dintr-o veşnicie de timp, niciodată uitat. O lume mică, în care iarna era anotimpul bucuriei şi al troienelor de zăpadă, şi în care copiilor nu le era frig, dar se amuzau teribil și făceau schimb de căciuli când se jucau de-a v-ați ascunselea pe lângă case. În care fulgii de nea cădeau din cer, ca o lumină dulce şi se topeau în gură, ca vata de zahăr. Şi când, ca să fim fericite, de nimic nu era nevoie, ci doar să privim cu ochii deschişi spre cer, ca și cum ne-ar îmbrătişa foşnetul, când iese din păduri, încărcat de poveşti.

În ultima vreme, când avem timp doar pentru noi, eu cu Alexandra ne aventurăm în tot felul de discutii voyeurist-psihologice. Încercăm astăzi, ca într-o joacă de oameni mari, cu imaginaţie excesivă să vedem ”de ce nu se înţeleg oamenii şi, totuşi, se înţeleg?” Când vom găsi răspunsul, cred că n-o să mai fim oameni.

Sunt multe feluri în care o iubesc pe Alexandra şi în care, în fiecare zi, învăț de la ea cât pot. Cred că, în blândețea de care dă dovadă, Alexandra nici măcar nu-și dă seama de asta.

Spre exemplu, în ultimele zile, Alexandra m-a învățat că decentrarea interpersonală e un proces psihologic prin care trecem cu toţii, cândva, în lumea asta. Înseamnă să descoperi punctul de vedere al celuilalt şi să poţi să gândeşti şi să accepţi ce e în capul altcuiva. Sau chiar în suflet. Să vezi în sufletul altcuiva și să-l iubești așa cum e.

*În ziua asta, în care vă scriu, Alexandra e la înmormântarea tatălui ei. Un tată fără de care a crescut, de la vârsta de 4 ani, dar pe care l-a cunoscut mai târziu, când se forma ca psiholog şi s-a hotârât să-l viziteze în satul în care locuia. E ciudat, uneori, cum nu călătoriile pe meleagurile străine sunt cele care ne îmbogăţesc, ci întoarcerile către noi, către cei care ne iau din viaţă de-alungul anilor, si ne-o dau deopotrivă, înapoi, înzecit, atunci când ne aşteptăm mai puţin.

Mulţumesc, draga mea, prietenă!
Te îmbrăţisez în ziua asta neagră, precum şi-n toate zilele, în care, sufletul tău are nevoie de mine.

#thankyouChristmas/ Proiectul meu de recunoșțință și mulțumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *