Cum tata mi-a sădit în suflet dragostea față de Regele Mihai I

mostenirea-uriasa-lasata-de-regele-mihai-495796

Momentul a fost neașteptat. Nu aveam decât câțiva ani, când tata, a intrat cu hotărâre în casă, și-a strigat către mama, care vopsea ouă roșii de Paște: Regele Mihai a ajuns în țară! O să meargă la Putna, și-apoi o să vorbească de la hotel.

Eram mică, mică, dar am văzut-o pe mama cum a înlemnit.

– O să fie binevenit, oare? îl intreabă mama pe tata.

– O să fie. Ai să vezi.

-Regele nu are un castel, tata? l-am intrebat eu atunci, dintr-o lume, care nu mi-era deloc la îndemână.

-Sigur că are, mi-a răspuns tata. Castelul Peleș de la Sinaia. Dar astăzi ne vorbește de la hotel.

Desigur că n-am înteles nimic, dar mi-aduc aminte bine momentul ăsta de gingășie dintre părinții mei. Avea tata o bucurie și-o lumină pe chip, încât, eu, cu mintea mea de copil, n-am putut decât să râd la el și să-l îmbrățișez.

Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci. Locuiesc în București de 10 ani.

În fața Palatul Regal, mii de candele și lumânări stau aprinse în memoria Regelui Mihai I al României. E o liniste parcă tihnită, o liniște a revanșei târzii, așezată printre coroanele de flori. De jur împrejurul palatului sunt oameni care stau la coadă, veniți, mulți dintre ei, singuri. Singuri, dar în direcția idealurilor în care se încred. Cu toate acestea, nimeni nu se simte singur, oamenii care-și omagiază astăzi regele, sunt oameni de o desăvârșită politețe, așa cum era și regele.

Nu sunt doar români. Ci și străini. Iată-mă și pe mine, așadar, venită singură la palat, cum sunt atentă la toate limbile care se aud în jurul meu. Am auzit vorbindu-se engleză, franceză, germană si chiar limbi rare, exotice.

Un domn, de aproape 40 de ani își face loc prin mulțime și se așează lângă unul din multele portrete ale Regelui. Are cu el un braț de lumânări. Le aprinde una câte una, pe rând, în tăcere.

Ceasul Bibliotecii Centrale Universitare Carol arată deja ora 22.00.

E ultima noapte la Palat a Regelui Mhai I.

Oamenii înaintează în liniște și piosenie. Oamenii. Ne încearcă sentimentul asta al deznădejdii pe toti, acum în ceasul al 12-lea. Plutește de jur-mprejurul Palatului Regal, memoria unei domnii morale, lungi, vreme de aproape 70 de ani.

Un monarh blând își face loc în suflete, într-un chip nemijlocit. Monarhul e încă aici, cu spiritul. Lucru asta se simte peste tot, printre noi.

Un cuplu tânăr plânge. In fața lor, o lumânare aprinde alte lumânări. Un domn varsă dintr-o sticlă apa, peste focul aprins. Nimeni nu se neliniștește. Toată lumea ajută. Fumul se ridică numaidecât către cer, de unde, poate, a și venit.

Jandarmii își merg mersul lor, de-alungul oamenilor și au grijă să-i liniștească că vor ajunge cu toții să-și vadă Regele. Oamenii nu sunt, însă, descumpăniți. Mâinile lor stau împreunate în fata trupurilor, în virtutea valorilor morale învățate, parcă prea târziu, de la Rege.

Când am devenit adolescentă, tatăl meu a scos din bibliotecă, și mi-a întins, într-o zi, o carte scrisă de bunica regelui Mihai, Regina Maria. Și mi-a spus: O să-ți placă, o să găsești lucruri bune, acolo. Pregăteste-te, mergem la Sinaia, la Peleș, la castel!

Regele chiar avea, așadar, un castel.

Am înteles atunci, ca omul ăsta, care-mi era tata, trăia cumva într-o altă dimensiune, deasupra noastră, a familiei. Felul în care îmi vorbea despre Rege, despre dragostea de oamenii simpli, de tradiții și valori, avea ceva cu adevarat nobil în voce, cu mult mai profund și mai important decât întelegeam eu, atunci. Avea apartenența la valorile demnitatii umane, la curaj, adevăr, blandețe și lucruri simple, umane.

Vina că-l acceptam, de-abia acum, deasupra tuturor, e doar a noastră. Iartă-ne Majestate, căci încă rătăcim singuri noi toți, și singuri în noi înșine.

Straniu lucru și sufletul uman. Îmi zic, mie însămi, în timp ce mă petrec de-alungul cozii, și încerc să-mi dau răgaz gândurilor, care vin spre mine, ca o avalanșă de emotii. Memoria asta afectivă o să mă ucidă.

Au trecut multe ore. Nici nu mai știu câte.

Pășesc în sala în care se află catafalcul pe care e așezat Regele. Regele Mihai I, cel care-i luminase cândva chipul tatălui meu. Mă aplec solemn spre sicriu, cu tatăl meu in minte, închid ochii și-mi fac cruce. Nici nu-mi dau seama de gest. Credința pe care o am în suflet de mică se întregește, cumva, din plin, aici, fix în acest moment.

Nihil sine Deo. 

Mă îndrept dinspre sicriu spre iesire, gândindu-mă la Rege ca la un Om, și apoi, ca la un Monarh. O despărtire de 45 de ani, de țara ta, îți poate pricinui în suflet nepăsare și distanță. Îți poate lua o țară, dar niciodată un popor. Un om fundamental bun rămâne în sufletele celor care-l cunosc, întregit, ca o speranță.

Mă sprijin acum de memoria Regelui, pe care nu l-am cunoscut niciodată, fiind patetică pentru unii, umană pentru alții. Mă simt copleșită de oamenii care vin aici, încontinuare cu flori și lumânări. Încerc să mă uit la oamenii ăștia, să-i păstrez în minte, să-mi amintesc de ei mai târziu. Să-mi amintesc de ziua asta solemnă, istorică, de-o greutate si de-o apăsare uriașă. E greu să-ți imaginezi cum ar fi arătat oamenii, din jurul tău, dacă istoria ar fi fost, cumva, de partea noastră iar mințile noastre mai limpezi.

Îmi șterg cu dosul mâinii lacrimile. Aș vrea să-mi păstrez luciditatea și să vad lucrurile cu claritate.

Uneori, tăcerea și nemișcarea au putere nemărginită.

Astăzi, peste Bucuresti s-a așezat o pace și-o liniște, cum rar, ti-e dat să întâlnești. Prinți și capete încoronate ale înaltelor dinastii europene, dar nu numai, își dau mâinile, în curtea Patriarhiei Române, în semn de prețuire și respect, față de cel ce i-a legat, pe unii dintre ei,  vreme de aproape 1 secol.

”Meritele, draga mea fată, îmi spune tata, astăzi la telefon, meritele pentru un astfel de om, nu vin dinspre un titlu moștenit, ci dinspre valorile în care credem, noi, aștia, monarhiștii. Dinspre emotia pe care ți-o dăruiește un om demn, blând, întors către popor, ci nu către sine. Dinspre lumină. Mai ții minte povestea cu Regele, care se oprește din drum, spre Castelul Peleș să repare mașina unui om simplu? Era adevărată.

Cred că ziua aia, văzută prin ochi de copil și brațele întinse către mine, în care tatăl meu își aștepta Regele acasă, mi-a sădit în suflet dragostea pentru onestitate, oameni și țară.

Drum lin către lumină, Majestate!

”Lumea de mâine nu poate exista fără credință, fără morală și fără memorie” – Regele Mihai I, al României.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *