Fericirea e în noi

p_22754_766x350-10-85

De ceva vreme, mă trezesc în miros de crini sălbatici si rouați. Petalele lor catifelate, cu striații gălbui la mijloc îmi colorează întâia privire din zori. Stau cuminți, în coltul lor paradisiatic, mirosind a cafea cu frișcă si-a ciocolată cu martipan, porție zilnică de bună-dispoziție. Din când în când, se simt deranjați de câte un singuratec trandafiriu, pierdut melancolic printre foi de A4 și miniromanțe de iubire. Dar eu nu-i dau importanță. În definitiv, e doar un ins, dintr-un livresc pătat de vreme.
La umbra crinilor rouați, balada lui e rece și stângace.

Sunt o cascadă de gânduri pozitive. Deseori transform ruina în cetate și înviu geniile Renașterii. DaVinci îmi zâmbește fustangiu de sub mustață. M-am obligat să cred ca nimic nu se pierde, ci doar se transformă. 
Astăzi mi-am transformat iubirea ascunsă sub pernă într-o caramea maro. Iar apoi i-am întins-o cu nonșalanță lui Weber. Poate-l gâdilă puțin la nas și mai compune o arie la vioara Stradivarius cu mai multă delicatețe.

Mai târziu, am alergat juvenilă pe străzile pustii și reci ca plumbul, pășind hotărâtă în stropii deictici ai ploii. Bacovia s-ar fi răsucit în mormânt cu tot cu a lui iubită, dacă mi-ar fi văzut zâmbetul arborat în fața griului mortuar din poeziile domniei sale.

Uneori, pustiul e cea mai bună treaptă de modelare a sufletului. Alteori, nu. De cele mai multe ori, singura stare a existenței în care mă regăsesc cu adevărat e starea de alint.

Întruchipez o pictogramă colorată, de ultima generație. Haotică. Tipătoare. Candidă.
E minunat să fii viu. E fascinant. Viața e spectaculoasă în imprevizibilitatea ei.

Timpul pare să înainteze terbil de tare între fotografii, desuetudine și fericire. Îmi simt nările ademenite de o iubire fragedă, cu iz de primăvară.

‘’Dumnezeu există fiindcă în univers e mult prea multă ordine’’– Mi-a spus el hotărât.

Uneori, fericirea e la capătul lumii. Trebuie să călătorești ca să ajungi la tine însuți. Ca să o descoperi. Alteori fericirea e mai aproape decât ne imaginam. Apare sub forma unei celule din interiorul nostru și așteaptă să fie înmulțită.

Fericirea e în noi.


Fotograful Răzvan Voiculescu şi-a lansat albumul „ROST. 12 Hotare”, ultima parte a trilogiei ROST

coperta ROST 12 hotare m

Să-ţi ştii rostul astăzi, într-o lume afânată-n urban şi spaţiu virtual, ar însemna să te numeri, fără controverse, printre cei norocoşi, vii. Lucruri pe care bunicii noştri le făceau cu rost cândva, astăzi, din păcate sunt uitate, ignorate. Ne trăim viaţa ca într-o ficţiune, un fel de nevroză socială care are la bază un singur pseudoadevăr: încrederea oarbă în binefacerile societăţii moderne. Aceeaşi ruptură care a condus la apariția omului irațional, autosuficient, şi lipsit de conștiința propriei ființe, a rostului.

 Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii și splendorile naturii? Alexandru Vlahuţă, (fragment din poezia Unde ni sunt visătorii?)

Oamenii care-şi mai păstrează încă rostul, s-au întâlnit ieri la Marriot Hotel, unde celebrul fotograf Răvan Voiculescu şi-a lansat ultimul album de fotografie de artă, intitulatROST. 12 Hotare, un proiect care s-a întins pe șase ani și a inclus și albumele „ROST – esențe, gusturi și stări românești” (2013) și  „Dor de ROST” (2015).

Cel mai voluminos album al seriei, conține 360 de pagini cu imagini strânse din toate colțurile țării: fotografii cu oameni care încă mai păstrează un meșteșug, biserici de lemn, cule și conace mandonate care se încăpățânează să „supraviețuiască” deși au fost demult părăsite, dar și obiecte tradiționale din gospodăriile oamenilor, obiecte ce mai pot fi astăzi găsite aproape numai în muzeele etnografice.

Albumul vine la pachet atât cu un DVD cu filmul (making of al albumului), cât și cu o hartă desenată artizanală care reunește locațiile tuturor „Păstrătorilor de ROST” din cele trei albume astfel încât, cei care își doresc, să poată descoperi zone din România unde meșteșugurile încă se mai păstrează.

„Ca piesă finală a trilogiei ROST, albumul acesta oferă tabloul cât mai complet al ROST-ului românesc din perspectiva mea. Este o colecție de fotografii de compoziție, profunde, care aduc împreună diferite ipostaze ale ROST-ului” Răzvan Voiculescu – fotograf

Trilogia ROST a avut ca temă principală ideea unei lumi aflate la apus și faptul că în satele şi “târgurile” mici din România majoritatea meşteșugurilor dispar, iar odată cu ele, și crezul și cutumele satului tradițional. Răzvan Voiculescu a vrut să surprindă ideea de ROST pe care o reprezintă păstrătorii de tradiții, de care auzim din ce în ce mai des ca fiind ultimii de acest fel: „ultimul fierar”, „ultimul potcovar”, „ultimii rapsozi”.

Povestea“Păstrătorilor de ROST” tineri, duc, însă, mai departe povestea meșteșugurilor învățate şi ne dau speranţă.


Scurtmetraj pe seama îndrăgostelii

Best images 1920x1200 Kiss Old Photography vintage,Kiss,Photography,old

Când am început să mă joc de-a îndrăgosteala era o seară de vineri, august. Visam tot mai des, aveam fascinația asta de a mă ridica din pat, dintr-o dată, și de a pleca spre undeva, oriunde, numai să mă îndrăgostesc din nou. Să stau așa mirată, în fața unui bărbat si să mă uit la el ca la un zeu. Povestea sutelor de femei, terorizate de fapte atât de necugetate, poate că ar fi cântarit ceva, într-un fel, dacă le-aș fi fi luat în seamă, mai ales atunci când faptele vin dintr-o urmă de suferință pe care vrei s-o îngropi.

Dar într-o astfel de situatie e cam imposibil să-ți faci atâtea griji, așa că te lași în bătaia vântului și ascunzi busola. Uneori e bine așa, desi vântul nu ține neaparat cu tine.

Nu vrei să știi încotro te îndrepti și nici cu ce scop. Măcar pentru un timp.

Cât o fi –  mi-a spus el, într-una din putinele seri în care ne-am văzut.

O să se termine și-am să sufăr – i-am răspuns într-un moment de maximă luciditate, în care parcă toți demonii veniseră către mine și-mi făceau neastâmpărați semne să tac. Să tac și să-l sărut.

După mai bine de două ore în care ne-am sărutat, eu și G. am descoperit un nou fel de comunicare – Noi, împotriva noastră. Un fel de ”performance” pentru cuplurile care n-au niciun fel de istorie, dar care-si petrec doar nopțile împreună, și acelea rare, iar singurul comportament social care-i leagă e butonatul tastaturii din telefon, unul către altul, din când în când.

Îndrăgosteala are multe fețe, și nu doar dacă te plimbi dintr-un loc în altul, ci și între ore. Iar eu știam asta foarte bine. Când G. a venit ultima oară la mine, cred că era deja 7 dimineața. Afară era liniște, iar oamenii umblau pe alei în haine tocite și ponosite. Până acum nu venise niciodată atât de tarziu. Oscila mereu între 12 si 4 dimineața.

Era sâmbăta. Ca să nu stric totuși ordinea firească dirijată de el, l-am asteptat somnoroasă, consolându-mă cu gândul că măcar va fi o dimineață în care voi fi ținută in brațe. Nu s-a întâmplat.

Culturii noastre îi place să construiască mituri, mai ales când vine vorba de dragoste și sex. Problema este că miturile astea se întorc împotriva noastră și ne fac nefericiți—fiindcă visăm înspre modele nerealiste. Mai precis, în acest caz, la dragostea romantică. Ori întâlnirile dintre mine și G. nu aveau nimic romantic. Aveau mereu o negură de improbabilitate și confuzie. Nu știam niciodată dacă aveam să mă trezesc lângă el, dacă o să-l mai văd, dacă o să-i zâmbesc, dacă n-o să mă certe că nu-i pregătesc micul dejun, în felul lui caracteristic. Dacă o să mă sărute când pleacă, dacă o să se uite din nou înspre mine când iese pe ușa de la intrare. Ultima oară nu s-a uitat. Ba chiar a încurcat sâmbăta cu duminica și când m-a pupat de rămas bun, a preferat să se uite în gol.

E adevărat că mai văzusem golul ăsta de mai multe ori. Dar niciodată atât de glaciar. Prima oară, chiar în momentul în care l-am pupat pe obraz, la Acuarela, când în mod categoric nu știa, încă, dacă să se bucure că a venit sau să plece rapid. A doua oară când m-a certat la masă, de față cu toți prietenii lui și mi-a spus răspicat că nu sunt o persoană importantă pentru el. Nici nu știu din ce motiv era atunci așa de supărat pe mine, poate de aceea nici nu i-am dat importanță pe moment.

Secolul în care ne aflăm ar trebui, totusi, să aibă mai multă răbdare cu îndrăgostiții. Să le permită să se bucure mai mult de miracolul întâlnirii și să se privească în ochi. Iar apoi, mai târziu, dar nu foarte târziu, să se îmbrățișeze și să se sărute.

Ca printr-o minune, cred încă cu tărie, că, în aceste priviri de început, stă esența marilor întâlniri din viața noastră. Când privești un om pentru prima oară în ochi și-i zâmbești, decizi pe loc dacă o să te îndrăgostești de el sau nu. Dacă l-ai lua de mână sau nu. Dacă l-ai putea iubi sau nu. Dacă vei putea privi în sufletul lui, dincolo de temeri și frici, sau nu. Instinctul te ajuta imediat să-ți răspunzi la întrebări. Adică îți dă suflu pentru mai departe. Ai încredere. Știi deja, în sufletul tău, că orice s-ar mai putea schimba de acum încolo, un singur lucru nu se mai schimbă – ești îndrăgostit.

 

Cred că adevărata nefericire a lumii nu e să nu fii iubit. Ci să nu poți iubi.

 

Nota bene – acest articol este doar o încercare de proză scurtă. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Omul sfinţeşte locul, dar, câteodată şi poezia.


”Eu nu știu să sufăr, însă am întâlnit oameni simpli, în sat, care știau să sufere cu demnitate, în liniște.” -regizorul Emanuel Pârvu

meda

Eu nu știu să sufăr, însă am întâlnit oameni simpli, în sat, care știau să sufere cu demnitate, în liniște. Și cred că asta trebuie să ne asumăm cumva, cum să suferim cu demnitate.”, spune regizorul Emanuel Pârvu, pe care l-am găsit timorat în fața cinema-ului Elvire Popesco, după avanpremiera primului său film – Meda, pentru care mi-am dorit să-l felicit și să-i strâng mâna la final.

Îl asculți și îți dai seama că există totuși ceva mai important decât scenariul unui film, în care subiectul principal, impune lupta unui părinte, cu un sistem bolnav, tipic românesc, în a-și păstra copilul asistat social.

Îți dai seama că, dincolo de alte lucruri, există o dorință vie a acestui om, a acestui regizor, de a încerca să înțeleagă oamenii și de a-i ajuta să empatizeze cu suferința altor oameni, măcar în preajma unui doliu.

”Nu se vede”, îi răspund eu, ca dintr-un suflet, încercând să-i explic, cum pot mai bine, cum niciun alt film pe care l-am văzut în ultima perioadă nu m-a înduioșat așa de tare, nu m-a revoltat, nu mi-a stârnit atâtea stări contradictorii.

Noi, ca homo sapiens, suntem din ce în ce mai egocentriști și mai orbi la nevoile altora, iar asta se vede cu ochiul liber și se observă din conflictele și răutățile pe care le manifestăm unii față de alții. Iar orbirea asta nu vine de altundeva, decat din vanitatea propriilor interese, interese deloc fecunde pentru ceilalți, pentru lume.

Ce voiam să vă spun, de fapt, e că, lungmetrajul de debut „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor“ al lui Emanuel Pârvu a primit două premii în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo: Premiul pentru cel mai bun actor lui Şerban Pavlu, iar Premiul pentru cel mai bun regizor lui Emanuel Pârvu.

Rulează în cinematografe din 24 noiembrie și e genul acela de film musai de văzut, despre care vrei să le povestești și prietenilor tăi deștepți și flexibili emoțional.

Trailer aici:


Miercuri, în fața unei limonade cu ghimbir

cris

Deşi aproape imposibil de asimilat şi mult mai rar, există întâlniri karmice şi între prietene. E greu de înţeles, la început. Mai ales atunci când nu ştii exact ce te loveşte şi de ce te-ai trezit, în toiul săptămânii, la prânz, cu o străină. O străină care-ţi zâmbeşte şi-ţi mărturiseşte cu mâna pe inimă, că, o emoţionează scrierile tale de pe blog, aceleaşi scrieri pe care tu le ţii ascunse de ochii cititorului, sub forma unui pseudonim din poeziile lui Tudor Arghezi. Dar peste care ea a nimerit, karmic, din pură întâmplare.

Si-ţi vine să-i mărturiseşti şi tu aceleaşi lucruri, cum că te emoţionează povestea ei şi a Lidiei, copila ei, şi că ţi-ai dori, cumva, într-un fel, numai de noi două ştiut, să-i fie bine, să fie fericită.
Şi că poate, uneori, trăim aceleaşi stări sau vise, iar asta n-are decât să ne lege mai departe, deasupra inimii mecanice. Unele dintre vise au loc chiar aici, în grădina Verona, miercuri, în faţa unei limonade cu ghimbir, unde eu şi Cristina ne-am dat întâlnire pentru prima dată şi-am sorbit copilăroase, cu paiul, din borcanele lor colorate.

*Poză din 2014, regăsite în cufărul cu amintiri, dintr-o vreme în care eu şi Cristina eram tinere, boeme, sensibile până la cer şi înapoi, şi ne plăcea să ne tăvălim la Viscri, pe dealurile cu păpădii trecute şi să facem fotografii. În plus, Cristina îmi purta cămaşa de blugi, şi aia, cred eu, lăsată pe undeva ca semn de carte, căci niciodată n-am mai dat peste ea, de atunci.

Sounds like a love story. Yes, it is! 😉
Tras de Romulus. Mixat, de mine.
Thank you Cristina Scutaru!

#thankyouChristmas, Proiectul meu de recunoștință și mulţumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.

 


Manifest pentru prietenie

Dorothea-Lange-Girls-of-Lincoln-Bench-School-study-their-reading-lesson.-Near-Ontario-Malheur-County-Oregon-1939

Doar să stai cu ochii deschişi. E tot ce trebuie să faci. E tot ce trebuie să faci ca să-ntorci către tine prieteniile de 25 de ani si să nu-ţi provoace fâstâceli când se întâmplă.

Pe Alexandra am cunoscut-o la 4 ani. Ne-am zidit copilăria încercând să ne jucăm de-a şcoala, între etajele din blocul turn în care locuiam. Apoi de-a prietenia. Eu îi spuneam mereu că e prietena mea, ea îmi spunea mereu, că sunt prietena ei.

Când ne-am înscris cu adevărat la şcoală, în clasa a-1-a, Alexandra a venit după mine la ușa maică-mii, la 7 dimineața si m-a trezit cu râsul ei tulbure de copil neodihnit şi moale ca o pijama de bumbac.

Glasul ei e încă aici, în mintea mea, mereu, dintr-o veşnicie de timp, niciodată uitat. O lume mică, în care iarna era anotimpul bucuriei şi al troienelor de zăpadă, şi în care copiilor nu le era frig, dar se amuzau teribil și făceau schimb de căciuli când se jucau de-a v-ați ascunselea pe lângă case. În care fulgii de nea cădeau din cer, ca o lumină dulce şi se topeau în gură, ca vata de zahăr. Şi când, ca să fim fericite, de nimic nu era nevoie, ci doar să privim cu ochii deschişi spre cer, ca și cum ne-ar îmbrătişa foşnetul, când iese din păduri, încărcat de poveşti.

În ultima vreme, când avem timp doar pentru noi, eu cu Alexandra ne aventurăm în tot felul de discutii voyeurist-psihologice. Încercăm astăzi, ca într-o joacă de oameni mari, cu imaginaţie excesivă să vedem ”de ce nu se înţeleg oamenii şi, totuşi, se înţeleg?” Când vom găsi răspunsul, cred că n-o să mai fim oameni.

Sunt multe feluri în care o iubesc pe Alexandra şi în care, în fiecare zi, învăț de la ea cât pot. Cred că, în blândețea de care dă dovadă, Alexandra nici măcar nu-și dă seama de asta.

Spre exemplu, în ultimele zile, Alexandra m-a învățat că decentrarea interpersonală e un proces psihologic prin care trecem cu toţii, cândva, în lumea asta. Înseamnă să descoperi punctul de vedere al celuilalt şi să poţi să gândeşti şi să accepţi ce e în capul altcuiva. Sau chiar în suflet. Să vezi în sufletul altcuiva și să-l iubești așa cum e.

*În ziua asta, în care vă scriu, Alexandra e la înmormântarea tatălui ei. Un tată fără de care a crescut, de la vârsta de 4 ani, dar pe care l-a cunoscut mai târziu, când se forma ca psiholog şi s-a hotârât să-l viziteze în satul în care locuia. E ciudat, uneori, cum nu călătoriile pe meleagurile străine sunt cele care ne îmbogăţesc, ci întoarcerile către noi, către cei care ne iau din viaţă de-alungul anilor, si ne-o dau deopotrivă, înapoi, înzecit, atunci când ne aşteptăm mai puţin.

Mulţumesc, draga mea, prietenă!
Te îmbrăţisez în ziua asta neagră, precum şi-n toate zilele, în care, sufletul tău are nevoie de mine.

#thankyouChristmas/ Proiectul meu de recunoșțință și mulțumiri, din preajma sărbătorilor de iarnă.


Multă lume, destui oameni. Ne aşezăm, cu toţii, pe scaun, PentruMagicHome.

mihai_sora___scaunul_parintilor_magichome_24398000

Atât mi-au spus: ”Luaţi loc, vă rog. Aşa începe. ”

Am stat doi ani de zile, pe un scaun, într-o secţie de tratament de oncologie, nu în urmă cu mult timp. Zi şi noapte. Câteodată noaptea. Câteodata ziua. Cu ochii deschişi sau întredeschişi, după cum mă ţineau puterile. Am trecut atunci prin toate stările posibile, de la chinuri groaznice şi neputincioase, la crivăţ şi renunţare.

Au fost nopţi în care, ochii mei turbaţi şi învolburaţi rupeau cu dinţii luna. M-am certat şi împrietenit cu doctorii, am cerşit atenţie şi medicamente, am schimbat pampersi şi pungi întregi de mizerie, din locuri aproape de neimaginat, de neînteles pentru un om care nu trece niciodată prin aşa ceva. Am tras draperiile să nu mai intre soarele, am încins patul cu lacrimi, teamă, descântec şi rugăciuni. M-am ţinut în braţe când nu avea cine să mă ţină. M-am dat de pereţi singură, când nu mai aveam loc de ei şi nu-i mai suportam. M-am aruncat în nameţii de zăpadă grea, când nu mai găseam nicio fărâmă de linişte, pe nicăieri, şi-am strigat la oameni cu ură, când simţeam că-mi alunecă paşii în hău, spre neputinţă.

Dar am stat acolo. Nu m-am mişcat. Nu m-am clintit. Lângă ea. Pe scaunul ăla parcă înfipt în ciment, lângă pat. Uneori plangând, alteori ţipând către mine, în întuneric.

Astăzi, Melania Medeleanu si Vlad Voiculescu m-au făcut să-mi plâng din nou în pumni, cu ciudă. Dar m-au facut si să-mi doresc să fiu şi solară, să ajut. Atât cât pot. Atât cât ne permitem.

MagicHome este o campanie de CSR menită să uşureze, pe cât posibil, durerea părinţilor, care-şi văd copiii bolnavi de cancer, în secţiile de oncologie ale spitalelor.

Ajutorul va fi venit din partea MagicHOME – Refugiul Parintilor. Pentru a o construi, însa, e nevoie de orice ajutor financiar. Voi sta şi eu pe un scaun. Din nou. O dată, ca să-mi înving demonii, iar apoi ca să ajut. Până când vom strânge banii pentru MagicHOME.

Dacă treceţi, începând cu ziua de azi pe strada C.A. Rosetti 2-4, din Bucureşti, prin faţa Galeriei Galateca, veţi vedea, în vitrina, un scaun. Mereu ocupat. Vom sta acolo, pe rând, în locul oricărui părinte care are un copil bolnav de cancer şi ne vom lupta, aşa cum vom putea, fiecare dintre noi, cu durerea. Până când, împreună vom construi #MagicHOME,

Vrei să ajuţi şi tu?
– Distribuie acest clip.
– Programează-te pentru a sta pe scaun.
– Donează 2 euro lunar printr-un SMS la 8844 cu textul „MAGIC”.


www.PentruMagicHOME.ro
#pentruMagicHOME

 


Incepe Festivalul de Jazz&Blues de la Brasov. Genialii de la Mammal Hands – în program.

maxresdefault

Domule, Marian Gâlea,

Aş vrea să vă spun un lucru – Vă mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet că daţi viaţă oraşului în care m-am născut. Braşovul avea nevoie de un festival de Jazz&Blues, precum cel pe care-l organizaţi voi, cei de la Asociaţia Culturală Fazin, la Teatrul Sică Alexandrescu. Sunt fericită. Mi-e tare drag teatrul ăsta, de mică mi-a fost drag. Aici am văzut prima piesă de teatru, cu mama, mi-amintesc perfect. Acum mi-e drag şi jazz-ul. Iar dumneavoastră sunteţi aici, ca să mă faceţi fericită.

De mâine începe, aşadar, Festivalul de Jazz&Blues. Trăiam într-un melanj hipnotic, astăzi, la birou, ascultându-i cuminte pe cei de la Mammal Hands, când, hop, ce să vezi? Un link primit de la un prieten bun din Braşov mă directiona spre concertul lor de joi. Din păcate, joi, e cam din scurt pentru mine şi cam dificil să-mi iau concediu. Dar de vineri, de vineri sunt la Braşov.

Pe lângă trupe care au concertat deja la ediţiile anterioare, Braşov Jazz & Blues Festival vine cu două spectacole în premieră în România: Tristan din Olanda şi Joanne Shaw Taylor din Marea Britanie.

O zi de Jazz, una de blues. Pe parcursul celor trei zile de festival (7-9 septembrie) vor avea loc şase concerte, cu artişti din România, Anglia, Germania, Austria şi Olanda.

Seara de vineri, 8 septembrie, va continua cu recitalul splendidului Benedikt Jahnel Trio (Germania/SUA). La Braşov, Benedikt Jahnel va concerta într-o formulă de trio alături de doi muzicieni cu cărţi de vizită de invidiat: toboşarul german Peter Gall, considerat unul dintre cei mai talentaţi instrumentişti din lume la această oră, în timp ce partitura de bas va fi asigurată de americanul Josh Ginsburg.

N-am înţeles, însă, de ce nu v-aţi lungit şi cu ziua de duminică. Ar fi fost chiar relaxat pentru braşoveni şi chiar pentru turisti. Ar fi mers două zile de blues, să ştiti. E adevărat că Joanne Shaw Taylor (Anglia), cu toate premiile obţinute, printre care si Best Female Vocalist la British Blues Awards (2010 şi 2011) şi Songwriter of the Year în 2011 pentru piesa Same as it Never Was, ar merita să închidă festivalul, astfel încât noi, toţi, să fim absorbiţi întru totul de ea şi să mergem acasă fericiti, dar aş fi avut curajul să mă întorc, totusi, a doua zi, să continuăm minunea.

Pentru cunoscători, iată programul complet al celor 3 zile de festival:

Joi, 7 septembrie:

  • Ora 19.00: Platonic Band (România)
  • Ora 21.00: Mammal Hands (Anglia) – Premieră în Brașov

 Vineri, 8 septembrie

  • Ora 19.00: Tristan (Olanda) – Premieră în România
  • Ora 21.00: Benedikt Jahnel Trio (Germania/SUA) – Premieră în Brașov

 Sâmbătă, 9 septembrie

  • Ora 19.00: Raphael Wressnig (Austria) – Premieră în Brașov
  • Ora 21.00: Joanne Shaw Taylor (Anglia) – Premieră în România

Preţul biletelor este de 55 de lei pe seară, pentru zilele de 7 și 8 septembrie, și de 85 lei pentru sâmbătă, 9 septembrie.

Preţul unui abonament este de 160 de lei (număr limitat de 100 abonamente).

Biletele au fost puse în vânzare online pe www.biletebrasov.ro

Domnule, Marian Gâlea, încă o dată – Vă mulţumesc!


Barcelona cu alţi ochi. 7 zile în capitala catalană.

Barcelona nu e un oraş pe care să-l vizitezi într-un city break de 2-3 zile. Nicidecum. Barcelona e un oraş care se cere curtat cu paşi mărunti, siguri şi precişi minimum 6 zile consecutive. Minunata capitală catalană e atât de pasională şi are atât de multe de oferit, încât îţi garantez că la finalul călătoriei o să-ţi doreşti să te muţi acolo cu orice preţ, măcar pentru o perioadă.

Barcelona e iubita perfectă. Însă ca orice iubită, necesită atenţie şi un grad ridicat de empatie, astfel încât să te poţi bucura de ea fără a întâmpina situaţii neplăcute pe parcursul relaţiei :).

Dacă te gândeşti totuşi să-ţi cumperi bilet de avion spre Barcelona în curând, iată mai jos ce anume îţi recomand ca să te asiguri de o vacanţă senzaţională.

1.Treci pe La Rambla şi prin cartierul Gotic o singură dată. E suficient.

Cu toate că arhitectura cartierului e una dintre principalele atracţii ale oraşului, Barcelona din cartierele mai liniştite, precum Pablo Sec, Sants, El Clot, Les Clots Pedralbes sau Vallcarca i els Penitents, îţi arată mai mult decât atât. Dacă vrei să descoperi cu adevărat Barcelona încercuieşte măcar două dintre aceste cartiere şi ieşi din itinerariul clasic de turist. Meriţi mai mult decât atât :)

barcelona-sarria

Sarria Sant Gervasi

Dintre toate cele enumerate, pe mine m-a cucerit definitiv cartierul Vallcarca si Sarria Sant Gervasi, doua cartiere linistite situate undeva  în nordul Barcelonei, la câteva minute de Parc Guell.

Sarria e aşezat printre coline şi străduţe înguste şi e plin de patiserii şi cafenele autentice, unde vei avea ocazia să iei micul dejun şi să admiri localnicii ieşiţi după pâine proaspătă dimineaţa. Recomandarea numărul 1 merge către patiseria Sant Antoni. Prima atestare a cartierului datează încă din anul 987 şi are la bază o colonie romană. De aici ajungi foarte repede spre Tibidabo cu tramvaiul albastru.

Vallcarca e un cartie de tranziţie spre Parc Guell, cu blocuri vechi şi apartamente mici în care locuiesc de obicei studenţi în chirie. Preţurile la cazare în zonă sunt chiar bune, mai ales dacă alegi să te cazezi prin airbnb.

Eu am plătit aici pentru o camera micuţă şi fără pretenţii fix 220 euro pentru opt nopţi. Am avut la pachet şi un coleg de apartament, pe care l-am văzut de maxim 2 ori în 8 zile.

1423175578-barcelona0-o

Vallcarca, cartierul în care m-am cazat

2. Nu te aştepta să găseşti Paella la orice restaurant

Să rezumi gastronomia catalană la paella e categoric una dintre cele mai greşite lucruri pe care le-ai putea face în vacanţă. Iar restaurantele renumite din Barcelona ştiu asta, motiv pentru care nu vei găsi oriunde paella. Nicidecum. În Barcelona influenţele bucătăriei franţuzeşti şi italieneşti sunt de-a dreptul remarcabile. Înainte de a te hotărâ să mănănci paella la fiecare masă din zi şi din seară, cercetează cu grijă meniul şi încearcă eventual o friptura de vită, sau de raţă, însoţită de nişte cartofi fierti în sos picant sau de o porţie de noodles din orez.

3. Inchiriază măcar o zi bicicletă şi plimbă-te pe Diagonal.

18010319_10154726410028843_7245925170745199673_n
Avinguda Diagonal este numele unuia dintre cele mai largi și mai importante bulevarde ale Barcelonei. Practic, bulevardul taie orașul în două, în diagonală de la vest la est, de unde și numele. O să vizitezi astfel o bună parte din Barcelona într-o singură zi. Barcelonezii iubesc bicicletele, aşa că aproximativ 90% din drum vei merge exclusiv pe piste de biciclete foarte bine delimitate de maşini şi trotuar.

Dacă îţi sună sexy ideea, atunci îţi recomand să-ţi instalezi de acasă Donkey Republic, o aplicaţie de folos care te va  ajuta să găseşti cea mai apropiată bicicletă din aria în care te situezi şi să o închiriezi online, cu tot cu plată. Nu te baza pe bicicletele pe care le vei vedea la tot pasul prin Barcelona. Nu le vei putea închiria. Majoritatea sunt utilizate pe bază de abonament de către localnici.

4. Fă în aşa fel încât să nu ratezi Montserrat-ul.

18058079_10154752859653843_976274066206233571_n

Muntele, nu mănăstirea. Dincolo de toate poveştile catalanilor legate de Virgin of Montserrat, venerată în principal de aparţinătorii bisericii catolice, Montserratul e un munte care merită admirat datorită caracteristicilor geologice deosebite şi a formaţiunilor întalnite. Masivul are o direcție WNW-ESE și se întinde de-a lungul a aproximativ 8 km lungime și 5 km lățime.

La Mănăstire ajungi foarte repede cu trenul din Placa Espanya care circulă din oră în oră. Trenul de obicei este plin de turiști, însă ești anunțat din timp la ce stație trebuie să cobori. Există trei stații cu numele de Montserrat. Ai grijă unde cobori! Staţia potrivită depinde cu ce ai ales să urci sus pe munte: cu telecabina sau cu cremaliera. Cremaliera este un tren mai mic, capabil să urce panta abruptă a muntelui, şi pentru ea am optat şi eu. Merită fiecare bănuţ, v-o spun cu toată sinceritatea.

Cu toate că majoritatea turiştilor se opresc La Sant Joan, unde îi lasă funicularul, pentru iubitorii de munte şi drumeţie, există cinci plimbări diferite pe care le puteţi face pe jos, variind în lungime și dificultate. The goal is Sant Jeroni, cu o înălţime de 1,236 m. Micuţ, dar drăguţ şi destul de solicitant dacă alegeţi un traseu de întoarcere prin pădure, aşa cum am ales eu. Din păcate n-am avut timp şi de o via Ferrata aici, cu toate că am plecat de acasă convinsă că exact asta voi face. Uneori socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, aşa că am plecat frumuşel spre casă suspinând.


18057696_10154752850798843_5108114931608857394_n

Mai multe detalii puteţi afla de aici  Walks of Montserrat.

5. Vizitează CosmoCaixa, Muzeul de Ştiinţă din Barcelona

9662893872_7f2d7232f8_z1

CosmoCaixa, un muzeu științific care a fost deschis în 2005, este unul dintre cele mai interesante și mai mari muzee (cuprinzând o suprafață de peste 30.000 m²) din Barcelona și din toată Spania. Costurile de construcție ale CosmoCaixa s-au ridicat la 100 de milioane de euro.

Dacă ai chef de ştiinţă poţi încerca experimente dintr-o gamă largă de discipline științifice. Eu am fost fascinată de-a dreptul de simulatorul de furtună de nisip, unde am petrecut cateva minute bune să văd cum se formeză şi cum se mişcă  dunele de nisip. Există multe experimente interesante cu apă și o mulțime de experimente optice și acustice.

Bomboana de pe tort e totuşi simularea unei jungle din Padurea Amazoniană,  de 1.000 m². Eu am rămas cu gura căscată, uitându-mă la peştii gigantici, (din aia ale caror scheleti i-ai vazut si la Grigore Antipa, la noi) şi păsări exotice, pe care cu greu voi avea ocazia să le mai observ pe undeva.

BarcelonaCosmoCaixa-T24-d_O

17991912_10154752856528843_4398712206727404409_n

La CosmoCaixa puteţi merge în aceeaşi zi în care mergeţi pe Tibidabo. E cumva pe drumul de întoarcere.

6. Luaţi cina la un restaurant cu stele Michelin

Recomandarea mea- El Asador de Aranda. Un restaurant cu tradiţie din 1983. Un fel de Caru cu bere la noi dar pentru localnici. O minune de cotlete de miel, nu foarte scumpe, nu foarte ieftine. O adevărată experienţă gastronomică. Poftă bună!

HDRtist HDR - http://www.ohanaware.com/hdrtist/

7. Bea o cafea dimineaţa în Parc Guell.

18118458_10154752820358843_5113920039501143391_n

Dis de dimineaţă, adică până în ora 8, intrarea in Parc Guell e gratuită. În plus e gol, deci locul perfect pentru a savura o cafea cu toate simţurile. Dacă ai timp, încearcă să eviţi intrarea principală şi parcurge aleile de sus în jos, cu pacea şi good vibe-ul pe care ar fi vrut să ni le transmită însuşi Gaudi.  :)


Marmură – piesa de teatru pentru amatorii de teatru dens, de idei

front

Nu omul cucereşte spaţiul, ci spaţiul îl exploatează pe om. Iar spaţiul e inevitabil. O coteşti după un colţ – te gîndeşti că poate-i o altă stradă. Dar e aceeaşi: fiindcă se află în spaţiu. De aia şi împodobesc ei faţadele – cu tot soiul de frize – , (de-aia) agaţă numere, pun tot soiul de nume, pun câte o coloană, două… Ca să nu se mai gîndească la tautologia asta cumplită, pe orizontală. Fiindcă totul e o încăpere: o duşumea, un tavan, patru pereţi. Sud şi Nord, Est şi Vest. Numai metri pătraţi. Sau, dacă vrei, cubi. Dar orice încăpere e o fundătură, Publius. Mare sau mică, dar tot o fundătură (e). Un veceu, Publius, nu se deosebeşte de Imperiu decît prin dimensiuni. Mai rău, omul însuşi este o fundătură. Fiindcă are o jumătate de metru în diametru. În cel mai bun caz. (…)’’

Dacă îți place teatrul de idei mergi la Marmură. Pregătește-te sufleteste pentru o piesă de substanţă, care vorbeşte despre viaţă, despre psihologia umană, despre timp, libertate, nebunie, iubire, dar si despre lucruri mai umane, precum evadarea din viață prin somnifere.

Fără a exagera în laude, „Marmură” e un mare spectacol care te cucerește de la început, îţi sfredeleşte cugetul, te înalță, îți ascultă sufletul și ți-l mângâie doar așa cum numai ruşii sunt în stare s-o facă. Dramaturgia lor de dinainte şi de după Cehov ne dezvăluie stihia şi sentimentalismul infinit al condiţiei umane. Un spectacol uluitor, creat din întâlnirea unui mare text cu un mare regizor, cu doi actori în faţa căreia te topeşti de drag şi emoţie, văzându-le talentul: Victor Rebenciug și Marian Râlea. Dragul de Marian Râlea….Pentru rolul lui Tullius din Marmură, Magicianul nostru a luat premiul pentru cel mai bun actor în cadrul premiilor UNITER 2016.

Nu o să încerc să vă povestesc despre ce este vorba exact în piesă. Subiectul îl găsiți cu ușurință peste tot.

Suntem proprii nostrii prizonieri. Și ar fi tare bine dacă am putea face ceva ca să ieșim din jocul asta nebun – așa mi-am spus apăsat la terminarea spectacolului. Fiecare în turnul lui de fildes, printre amintiri, pasiuni, și obsesii. ”Ceea ce ne deosebește de ceilalți nu sunt decât niste metri pătrati” –  Chiar așa – niște metri pătrați…Cumva o ironie a lumii…

Nu poți scrie oricând si oricum despre trăirile, ideile și amprenta pe care ți le lasă o astfel de piesă de teatru. Sau despre ceea ce acești doi actori din rolurile principale, Victor Rebenciug si Marian Râlea dăruiesc lumii în doar câteva ore prin schimbul lor de replici, atât de bine regizate de Iuri Kordonvski. Eu una nu pot.

Când îndrăznesti să pui pe hârtie lumea creionată de acest om, regizor fantastic al Rusiei, fiecare frază ți se pare nepotrivită, lipsită de sens.

Prilej de meditație teatrală pe temele cele mai importante ale lumii –  libertate și determinare, existență și esență, timp, univers concentraționar, iubire, Marmură este fără îndoială, cea mai bună piesă de teatru la care am fost în ultimii ani. O piesă jucată de actori cu minți năucitoare, de un echilibru fantastic în dialog. O poveste despre neputința din sufletele noastre, prieteniile pierdute, pasiunea pentru Roma antică, filozofie, clasici si poezie. O poveste în care tăcerea actorilor, gestica și aplauzele de la finalul piesei nu sunt suficiente și pe care ai vrea să le repeți la nesfârșit.

Despre autorul piesei

Iosif Brodski este unul dintre cei mai mari poeţi ruşi ai secolului al XX-lea. Născut pe 24 mai 1940, la St. Petersburg, Brodski avea să fie arestat şi judecat pe 18 februarie 1964 pentru parazitism social. Condamnat la cinci ani de muncă silnică în nordul Rusiei, Brodski este eliberat după 18 luni de detenție în urma intervenției  unor importante personalităţi culturale europene – inclusiv a lui Jean Paul Sartre.

Nota bene! Un spectacol recomadat celor care sunt in cautare de idei, ci nu de actiune.

marmura-2

bulandra1_5D_081

Câteva pasaje din piesă

Vreau într-adevăr să mă asemăn Timpului. Adică ritmului său. Fiindcă nu sînt poet şi nu pot crea un ritm nou… Singurul lucru pe care aş vrea să-l încerc este să-mi fac existenţa un pic mai monotonă. Mai puţin melodramatică. Mai pe şleau – să dorm cît mai mult. Opt ore de somn, şaisprezece de veghe – această versiune a Timpului o cunosc deja.. Mă gîndesc că ar putea fi modificată”.

O modalitate de a evada, Publius, se găseşte întotdeauna. Dar o modalitate de a rămîne… De fapt ce demonstrează o evadare? Că sistemul e imperfect. Acum, bineînţeles, ţie asta îţi convine. Fiindcă tu, Publius – ghici cine eşti? – iartă-mă că trebuie să-ţi spun, eşti un barbar. Fiindcă pentru tine Pretorul e un duşman, Turnul o temniţă. Pentru mine în schimb primul e un nimeni, iar al doilea un nimic. Numai că ei – nimeni şi nimic – trebuie să fie perfecţi. Unde mi-e somniferul?

Preturi bilete
Cat. Premium – 60 ron
Cat.I – 40 ron
Cat. a II-a – 20 ron
Locatie Teatrul Bulandra, Bucuresti.