Mi-ai spus cândva senin: prima oară când te îndrăgosteșți imprimi un model tuturor celorlalte romanțe. Nu eram nici tineri, nici naivi.  Nici măcar nu știu dacă era iubire, cuvânt pe care încă sunt incapabilă să îl rostesc. Mă cuprinde o groază inexplicabilă și mă opresc după prima literă – D.

Îmi închipui că n-ai privit niciodată în trecut. Nu știi nici cum arată o gondola în care se sărută doi îndrăgostiți, nici cum se străduiește Veneția să imortalizeze toate iubirile care i-au trecut vreodată pragul.

Eșți uscat ca o adiere de deșert, gol și vesel că un ecou de pădure, ți-am spus.

Ca de fiecare dată, tu privești numai înainte și înainte, în timp ce cuvintele se rotesc între noi și nu cad. Se fac sinapse între vise și ne diluăm amândoi, până când aleile păstrează doar urme vagi că am pășit sincron vreodată.

Dacă vrei să treci peste o femeie, transform-o în literatură. Scrisul curată stomacul de fluturi și buzele de gust. Pădurea moare din dragoste, deși nu a aflat niciodată propriu-zis ce înseamnă.