În autobuzul care duce dinspre Sintra spre Cascais miroase a marijuana. Un grup de francezi se amuză copios pe seama asta, și-apoi încep o dezbatere despre sky barurile din Lisabona, unde lumea se distrează până la răsărit, e liberă și fumează tot felul de substanțe ilegale. Vorbesc de parcă nimeni nu i-ar înțelege, așa că profit de ocazie și le spun în franceză mea neexersata că, nici în Franța nu-i mai rău. Rad cu gură până la urechi.

De Nashe și Khriss m-am despărțit la Castelul Pena. Li s-a părut prea mare bătaia de cap să-și mai asume un risc și să urce-n autobuz cu mine să vedem capătul continentului. În plus s-au temut că n-avem cu ce să ne întoarcem la timp înapoi în Sintra, ceea ce era parțial adevărat, așa c-au preferat să se așeze la o terasă, comod. Doar că mie nu mi-a păsat cu ce mă întorc și nici dacă mă întorc. Când le-am propus să ne despărțim pentru moment, au bulbucat ochii la mine și, la început, nu prea m-au crezut.

Ca să înțeleagă mai bine, le-am scris pe un bilețel că, I am a RiskLover, și că am de gând să mă duc în treaba mea, spre Cabo da Roca, not matter what. Au zis că-mi place aventură și m-au lăsat să plec liniștită, cu condiția să ajung la hostel până la miezul nopții, căci altfel cheamă poliția. M-am bucurat.

În hostelul în care ne-am cazat, Khriss, Nashie și cu mine avem paturi suprapuse. Toți trei stăm la etaj. Ne-am împrietenit într-o seară, în timp ce mă dădeam cu gel pentru bătături pe tălpi, după o zi în care am uitat că sunt, totuși, un om și am mers mai mult decât ar fi trebuit. Nashe locuiește în Chicago. De aici pleacă la Londra. E aristocrat și bogat. Cel mai mare bagaj din camera e al lui. Celălalt e scoțian și e preferatul meu, cu toate că, de cele mai multe ori, nu prea-i înțeleg accentul. E în vacanță de 4 săptămâni. L-am convins să viziteze Castelul Bran, după ce am făcut împreună un top al celor mai mișto orașe din lume – Brașov, Edinburg și Barcelona. Brașovul a ieșit pe primul loc, of course.

Au și prieteniile vremea lor, le-am spus astăzi, în timp ce le făceam cu mâna din drumul meu. Au râs din nou.

Onde a terra se acaba e o mar comeca.

La Cabo da Roca vântul bate fără milă. Locul asta a meritat toți banii, extra charge, dați pe avion de pe-o zi pe altă. Pentru liniștea de care am dat aici, aș mai plăți încă o dată, și chiar dublu. Un cuplu simpatic de chinezi stabilit în Scoția se oferă să-mi facă câteva poze mai de departe, asemenea tuturor oamenilor care fac poze. Le întind telefon și mă hlizesc la ei, de dată asta, fără discernământ.

Pe una din plajele din Cascais se aud doar pescărușii și valurile care se sparg de stânci. Pe alocuri, miroase a sardine pe grătar și-a sare.
E vacanță aici, dar oamenii stau în hoteluri și privesc valurile de după ferestre.

Norocul ți-l mai faci și cu mâna ta, mi-am spus în cap hotărâtă, și-am plecat să-mi răsfăț picioarele-n nisip și-n în apă rece, că gheață. Uneori, lucrurile se întâmplă fix așa cum vrei tu. A fi și NU a avea.

E 11 noaptea aici. Din Cascais spre Lisabona trenul circulă până la miezul nopții.

Sper să prind încă din open bar-ul de la hostel. Și shot-urile free. Și să dorm. Ieri toată lumea a sărbătorit Ziua Libertății, așa că astăzi am fost de-o hoinăreală fantastică.

La Cais do Sodre, mă așteaptă scoțianul. O să ne urcăm amândoi în tramvaiul ăla vechi, care aproape că sare de pe sine și care o să ne ducă înapoi până în Praca del Comercio.

În seară în care m-am întors de la Cabo da Roca am adus cu mine, la hostel toată energia aia de acolo. N-a fost ușor, toată călătoria am cam vrut să-i dau drumul să se ducă înapoi de unde-a venit, în timp ce mă uităm stingherită prin tren, la toții tipii aia de culoare, veniți de la muncă. Ca să nu uit ispravă, mi-am luat de acolo un certificat cu istoria geografică a locului care atestă drumetia mea acolo și, cumva, și naivitatea.

Au și prieteniile vremea lor. Pantă rei.