Multe lucruri încap într-un an. Multe lumi și multe vise. O mulțime de sentimente – credință și deznădejde, trădare și loialitate, pierdere și regăsire, vremuri bune și vremuri rele. In locul în care încă bate inima și se cuibăresc visele, niciun an nu se prea poate să treacă neobservat.

Anul *2018 a fost anul întoarcerii acasă, al Regăsirii.  Un an dedicat lui Chopin, Bach și Dvorak, un an al emoțiilor bune, duioase, așezate. Un an în care străinii mi-au devenit prieteni și în care delicatețea n-a mai fost hulită, ba chiar păstrată la loc de cinste, în inimi.

Anul 2019 va fi anul Pasiunilor. De orice fel. Chiar și a celor care necesită ceva mai mult curaj, cum ar fi pasiunea de a iubi, din nou, și alți oameni în afară de mine.

Dragă 2019,

De emoție și încântare, mâinile mele aproape că au înghețat astăzi, plîmbându-mă fără mănuși pe străzile orașului, după cărțile astea minunate, lucru devenit aproape obicei în Ajun de Anul Nou. Imediat ce le cumpăr dau fuga pe aleea de sub Tâmpa, unde citesc primele 10 pagini din fiecare, suficient cât să nu îngheț.

Ambele –  ca rezumat și îndrumător al rezoluțiilor mele pentru anul 2019. (una îmi alimentează cel mai mare vis – ascensiunea pe Everest Base Camp, iar cealaltă – mă ajută să înțeleg ceva ce pare de neînțeles – moartea).

(***la Brașov, unde aș sta 1000 de ani și unde sunt ai mei, cei dragi, drepți, falnici și veseli ca bradul de Crăciun din imagine)

Unde mama mă așteptă mereu în prag, prietenoasă și duioasă.

Unde am învățat să merg pe bicicletă,

și unde m-am îndrăgostit pentru prima dată.

Unde tata m-a învățat prin nu știu ce candoare a făpturii sale, și doar de el tăinuită, că și oamenii mari știu să se joace.

Unde mi-am înmormântat prietenul,

și unde, când urc pe Tâmpa, îmi amintesc de zâmbetul lui prelung ca o speranță,

și plâng mereu, cu sughițuri, fix ca-n ziua în care am înțeles că fără el, lumea mea avea să fie mai sumbră și mai cernită.

și unde am înțeles că oamenii sunt și buni și răi, dar mai ales Buni.

Unde Kate, pisica mea pufoasă, s-a trezit azvârlită, când era mică într-o groapă cu var,

și de unde eu am salvat-o, și-am adus-o acasă, cu tandrețe ca să poată privi lumea pe fereastră, de pe-un pulover colorat, așezat pe frigider.

Unde am venit mereu, ca spre un Adăpost,

și unde-am găsit Alinare, acolo unde nicăieri nu găsisem.

Unde am înțeles că, uneori, suntem mult mai aproape de neguri,

și unde s-ar putea spune că nu suntem decât neguri,

Și unde tot ce ne rămâne e amintirea, lângă care se așează uneori Nădejdea.

An Nou Fericit!