Soarta poate, la o adică, să lege lucrurile cum nici nu te aștepți; să fim recunoscători mi-am zis astăzi, când am urcat în trenul care mă aduce acasă, de la București la Brașov fără loc; altfel, multe s-ar întâmpla mereu la fel și aerul din jur nu s-ar mai mișca deloc, iar viețile noastre s-ar posomori și ar adormi. Să te uimești și să fii luat prin surprindere, fix asa, într-un tren în care toată lumea e nerăbdătoare să ajungă acasă și să mănânce cozonaci, sarmale și ouă roșii. 

N-am găsit bilet cu loc, cum vă spuneam, n-am avut inspirație să îmi cumpăr bilet în avans, cum de altfel nici n-am cutezat vreodată; așa îmi place mie, să am speranță chiar și-acolo unde nu se cade. Găsesc loc la clasa 1, sunt fericită, mă așez să-l citesc pe Stefansson liniștită, până la Brașov am să-i și termin cartea.

La Ploiești se urcă o bătrână, o zăresc de pe peron, mă întristează și mă bucură în același timp, dar mai mult mă întristează. O să-mi ia locul. Se miscă greu, dar ajunge ca prin minune în spatele meu. Nu pot, chiar nu pot să stau pe scaun și să ma uit la bătrână pe sub gene, așa că mă ridic și îi cedez locul. O mai veni, el norocul, toată șansa e să crezi în ea. Se bucură bătrâna, mă atinge ușor cu degetele ei firave și apoi scoate din buzunar 5 lei și mi-i întinde. Vai, i-am spus, sărutmâna, dar pt ce anume să îmi dați bani? am întrebat-o. ”Pentru loc”, mi-a raspuns bătrâna, si pentru că vine Pastele si azi e Joia Mare.

Îmi stă inima in loc. Mă fâstâcesc, mă învârt, îmi arunc privirea pe geam. Ba chiar plâng. Îi întind bătrânei banii înapoi și-i spun că nu e locul meu acolo, și chiar dacă ar fi fost, tot nu ar fi fost nevoie de bani. Să stea liniștită că eu stau lângă ea pe jos și citesc.

Astăzi e ziua Smereniei, e Joia Mare, a continuat să vorbească cu mine bătrâna, care se scotocește printr-o plasă din aia mare de mega image și scoate un buchet de liliac alb pe care mi-l întinde cu mâinile amândoua. ”Nu, nu, nu pentru locul din tren, îmi spune bătrâna.

Știam eu ca e ceva care poate să destindă puțin atmosfera din trenul ăsta. Liliacul miroase atât de puternic încât am senzația că poarta în el cuvinte menite să schimbe cursul unei vieți. Mă uit stupefiată la buchetul de flori și nu știu ce să spun, înainte să-l primesc. De altfel, niciodată n-am învățat, nici până în ziua de astăzi, cum se face atunci când cineva îți ofera ceva. Ce stiu să fac e să tac, să mă comport copilăreste, să zic tot felul de lucruri ciudate și poate, in final, cu puțin noroc să și arăt că mă bucur.

Mda, e lucrul mare sa cutezi să străbați distanța dintre tine și ceilalti oameni, dar și dacă reușești, înveți să umpli putin câte puțin, un gol din viața ta, care n-o să mai fie niciun gol, de altfel. Viața nu e simplă decât pentru cei care n-au nicio morală.

În Grădina Ghetsimani, un om ca toti oamenii, a simtit astăzi ceea ce multi dintre noi simtim, si nu știm să numim – deznădejde, anxietate, trădare, abandon și frică. Nu e lucru ușor nici pentru suflet, nici pentru trup să știi că trăiești momente de singurătate deplină, să știi că oricât de mulți prieteni ai avea, tot vor fi prea puțini să te salveze din neputință. Să accepți suferința cu toată furia și patimile ei, deodată.

”Loialitatea asta între oameni care se întâlnesc întamplator, chiar și pentru câteva ore într-un tren spre Brașov, grija unuia pentru celălalt, smerenia față de nevoia si durerea celuilalt, care nu e altceva decat smerenia pentru tine însuți, loialitatea asta continuă să fie un lucru rar în ziua de astăzi, asa cum a fost dintotdeauna, îmi spune în continuare bătrâna. Isus este trădat astăzi de bunul lui prieten Iuda, căruia îi spală picioarele înainte de Cina Cea de Taină, abandonat, si apoi chinuit. Și plâns de toți cei 12 apostoli laolaltă, chiar și de Iuda.”

E cel mai înfricoșător lucru din lume să simți vreun fel de ură pentru cel pe care-l iubești, e cel mai înspăimântator lucru din univers, dar apoi îți revii și ierti pe toată lumea, numai pe tine nu te ierți.

”Să știi cum să-ti accepti destinul cu smerenie și bucurie, fără să te-ndoiești că așa are să fie, cu toate suferințele și avânturile sale, să-ți trăiești viața gândindu-te la moarte (si a ta, si a celor dragi) ca la o parte bună din lumea asta, nu cu frică, ci cu bucurie, cu recunoștință. Că doar nu suntem noi nemuritori. Căci ce-ar mai fi viața fără moarte? Deșert nesfârsit și amărăciune.”

E greu să cuprind cu mintea instantaneu ce vrea să-mi zică bătrâna, mă gândesc ca e normal pt oricine ar fi. Dar îmi pun unele întrebări, și chiar unele foarte grele.
Oare tainele sufletului uman sunt mai aproape de Rai sau sunt mai aproape, totuși, de Iad? 

Lumea s-a închis vreme de câteva ceasuri, au luat-o în stăpânire întunecimile și valurile, s-a așezat ceața peste oameni și munții au început să trosnească. Munții din apropierea Brașovului nu trosnesc, mi-am spus, au magie și portaluri care te duc în alte lumi; trebuie doar s-ajungi pe Valea Albă ca să te convingi singură, Bianca.

”Unde mergi?” m-a intrebat batrana. La mama, acasa, i-am raspuns. ”No,  du-i mamei tale liliacul și bucurați-vă împreună de Paște. Dar înainte de asta, miroase-i florile în liniște!

”Să ai grijă! ”
trei cuvinte care se întind ca un țărm nesfârșit de lume, cuprinde distanța dintre mine și bătrână, și ne împreunează mâinile, doar ale mele tremurânde, nu și ale ei.

E bine să ai oameni firavi pe lângă tine, ne ajută să înțelegem lumea mai bine, chiar daca eu una, nu prea știu ce să fac cu ce mă ajuta ei să înțeleg. 

Paștele e o sărbătoare care se trăiește, în primul rând, în suflet,  si abia apoi, dacă vreti, cu toti ceilalți ai noștri.

Paște Luminat!

B.