Încă nu m-am decis dacă Jon Kalman Stefansson a scris poezie sau proză în cele trei volume care alcătuiesc trilogia fiordurilor (Tristețea îngerilor, Între cer și pământ și Inima Omului) și nici dacă, nu cumva, undeva printre paginile de hârtie ale cărților, se observă, pe alocuri, urme ale unor farmece, pe care cineva le-a făcut înainte de a scrie cartea cu adevărat. Pesemne că unii oameni au darul ăsta de-a vedea prin tine, cineva i-a hărăzit cu un astfel de dar, căci altfel nu pot înțelege cum de un simplu scriitor îți poate deschide sternul în două și se poate uita la bătăile inimii tale.
Sunt îndrăgostită de Jon Kalman Stefansson și așa am de gînd să rămân toată viața, căci o astfel de iubire nu se stinge niciodată, rămâne lângă tine, pe noptieră.
Povestea trilogiei e pe atât de simplă, pe cît de răscolitoare și de cuprinzătoare. Steffansson nu se ajută în scris de cuvinte, deși cuvintele au rolul lor viu, așa cum se cade, el scrie în emoții, emoții care se prind de tine ca un scaiete, pe care reușesti cu greu să-l înlături după ce închizi cartea. Emoțiile lui pătrund în piele și-și fac culcuș, un culcuș care ține de cald mult timp cititorului. Pesemne că scriitorii nordici sunt diferiți de noi, ceilalți oameni, și văd viața prin iceberg-urile care-i înconjoară, iceberg-uri pe care se chinuie din răsputeri să-i topească și să ajungă la alți oameni dincolo de ele.
Ceea ce ne sperie pe toți, de la mic la mare – moartea, pe Stefansson îl liniștește și îl ridică, și poate că în asta stă toată puterea omului – să înțeleagă moartea în emoții și să o lase să vină, cu tihnă, și cu căldură, așa cum vine un prieten bun în vizită și se hotărește să rămână lângă tine pentru totdeauna.
Cele trei volume năucitoare povestesc povestea unor pescari islandezi din urmă cu mai bine de o sută de ani, când nu exista decât Marea Înghețată. O mare avidă după viață, abruptă și adâncă, în care trebuie să ieși în larg și să te împaci cu natura mai mereu dușmănoasă.
Personajul principal e – băiatul – singurul personaj care nu are nume pe parcursul celor trei romane ale ciclului. Sufletul băiatului trece prin grele încercări, e singur printre oameni, însă Dumnezeu îi face un dar – un prieten, pe Bárður, un alt băiat căruia îi plac cărțile și mai ales poezia. Băiatul îl admiră și pare să-și găsească alinarea în frumoasa prietenie.
Viața are, totuși un altfel de plan pentru amândoi. Îi desparte. Pe Bárður poezia și dragostea îl fac să uite de sine, (ca pe noi toți de altfel) așa că într-o zi, Bárður iese pe mare, (fără pufoaica care l-ar adăposti de moarte) cu gîndul la o fată pentru care și-ar dori să învețe pe de rost o poezie. Bárður suferă de frig și moare sub privirile neputincioase ale băiatului.
Moartea lui Bárður este doar începutul trilogiei lui Kalman Stefánsson, care dezvoltă în cele trei romane ale sale o lume cu totul specială, o călătorie spre sufletele oamenilor, în cele mai profunde văzduhuri.
Trilogia poate fi citită într-o ordine aleatorie, dar recomand cu căldură să începeți cu începutul și să aveți răbdare pentru toate cele trei volume așa cum au fost ele scrise de autor.
Vă las, eu sunt contaminată – tocmai ce mi-am comandat și Povestea Astei, o altă carte splendidă a lui Stefansson.
Citate din trilogie
urmele alăturate ale pașilor sunt dovada că viața nu e atât de singuratică precum se spune.
Și, cu toate astea, marea n-are în ea nicio frumusețe și o dușmănim mai mult decât orice când își ridică valurile la zeci de metri deasupra bărcilor, când se năpustește și ne îneacă fără milă, ca pe cățeii de o zi, puțin îi pasă că dăm din mâini și ne rugăm urlând la Dumnezeu și la Isus Hristos, e fără milă, ca pe cățeii de-o zi ne îneacă. Și în fața ei suntem deopotrivă. Și ticăloșii, și cei cu suflet drept, și uriașii, și pricăjiții, și cei care se bucură, și cei care se tânguiesc. Auzi un urlet ori două, vezi brațele cum flutură disperate, apoi gata, e ca și cum n-am fi trăit niciodată, trupul fără viață plutește cu sângele înghețat în el, amintirile se topesc, peștii vin și se agață de buzele care ieri puteau să sărute și să spună vorbe de duh; trec înot pe deasupra umerilor pe care deunăzi stătea copilul și pe lângă ochii ce nu vor mai privi niciodată spre nimeni și nimic, pentru totdeauna ațintiți spre fundul apei. Marea e de un albastru rece, nu-i niciodată liniștită, e un căpcăun care câteodată ne poartă pe brațe, răsuflând, dar care altădată se scutură și atunci ne afundăm în întuneric: povestea omenească atâta e.
atâtea lucruri se uită, alunecă din minte: am învățat încet-încet să ne bizuim mai degrabă pe ce simțim decât pe ce ne amintim. își aduce aminte de întreaga zi de ieri, cât de bine i-a fost alături de Bárður, e binele acela care vine odată cu prietenia, stă pe marginea patului și sufletul i se umple de amintirea zilei de ieri.
Ne petrecem viața căutând o dezlegare, ceva care să ne aducă mângâiere, care să ne umple de bucurie și să depărteze de la noi necazul. Ca să-și găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung și greu; poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui țel, urma unei dezlegări, sau poate îsi vor găsi liniștea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom prețui, firește, tăria…Cuvintele, s-ar zice, nu și-au pierdut încă puterea de a-i atinge pe oameni, e de necrezut, poate nu s-a istovit toată lumina în ei, poate că, oricum ar fi, mai pâlpâie o fărâmă de nădejde.
Oamenii trăiesc, au ceasurile lor tihnite, săruturi, râsete și îmbrățișări, au vorbele lor de dragoste, bucuriile și tristețile lor, fiecare viață alcătuiește o lume care apoi se prăbușește peste ea însăși și nu mai lasă nimic în urmă, numai câteva obiecte rămân, iar ele se fac prețioase și îmbietoare în clipa în care a dispărut cui aparțineau, capătă însemnătate și câteodată chiar un fel de sfințenie, ca și cum fărâme din viața aceea dispărută s-ar fi depus într-o ceașcă de cafea, într-un fierăstrău, într-o periuță de dinți, într-un fular. Dar totul sfârșește în ceață, amintirile pălesc și, la urma urmei, lucrurile trec toate. Acolo unde era lumină și era viață nu mai dăinuie decât umbra și uitarea.
marea e netedă ca oglinda și țărmul e așa aproape că oamenii de pe uscat pot să deslușească pe fața înecatului ultimele tresăriri, înainte ca marea să-i ia viața și să-i înghită trupul, povară grea.
Be the first to comment on "”E iadul pe pământ să ai mâini și să nu mai ai pe cine îmbrățișa cu ele.” Trilogia fiordurilor în 3 romane a lui Jon Kalman Stefansson, un scriitor al emoțiilor"