(în ultima zi din ianuarie, a murit frumoasa mea pisicută, Kate, 10 ani, cea mai bună prietenă a mea și cea mai loială)

Nu vom pleca de aici până când nu ni se va lua totul.

Tot ce nu ne aparține.

Fiecare licărire din privire, fiecare suflet.

 

Ne vom izbi cu  capul de intuneric, ochii ne vor ieși din orbită.

Vom fi închiși în vizuini de neputință,

Vom scrijeli cu degetele, în aer, numele celor care ne-au iubit.

Vom da din picioare orbiți și invadați de-un nerv deschis pe tâmple.

 

Nu vom pleca de aici până când nu ni se va lua totul.

Tot ce nu ne aparține.

Fiecare licărire din privire, fiecare alinare.

 

Mai întâi ni se va lua copilăria, nu ne vom mai ține de mână prietenii.

nu vom mai zâmbi zănatici, unul către altul, cu gîndul că la final de zi ne vom împăca.

Și adulții ne vor privi cu judecată, fără iertare,

și fără de vină.

 

Apoi  – ni se vor lua bunicii, cu mâinile lor mari și îmbrățișările calde.

Grădina lor verde, roditoare, se va usca în arșița zilelor de vară,

Vor seca, pe rând, florile, ramurile copacilor, fântânile din grădină.

Acoperișul casei va trosni și înăuntru se vor adăposti alte făpturi ale aceleași lumi,

stăpânire vor pune pe divan.

Gutuile căzute pe jos vor prinde mucegai și nu vor mai fi așezate la geam cu frunze

în așteptarea nepoților.

 

Și ferestrele se vor închide, triste, una câte una, fărâmițate de aerul lipsit de suflare.

Izvorul va coti și el hotărât spre alte grădini, mai frumoase,

fără nicio remușcare.

Ce sens au regretele în plină dimineață, cînd la alte case încă ciripesc rîndunelele?

 

Apoi  – ni se vor lua pisicile, cu blana lor moale și lucie ca un râu de munte,

Cu torsul lor cald și tihnit.

Ne vor împinge cu lăbuțele calde în piept, vor respira pentru ultima oară în palmă,

loiale ocrotirii noastre.

încrederea  în omenire va pieri și ea odată cu ele, și negreșit – și năsucul  umed și iubitor.

 

Și ochii migdalați și verzi ca de sticlă, vor deveni reci, ca un viscol puternic în țările nordice.

Cu ultima suflare de viață, corpul li se va înmuia blând,

Silindu-te să-l iei în brațe, cu ultimele puteri, ca pe-o păpușă de cârpe într-o cutie de carton, fără nume.

și să-l dezmierzi – înghețat de neputință,

la adăpost de durere.

În curând ni se vor lua și părinții, bunii nostri părinți,

cu frunțile lor aspre de îngrijorare și dragoste,

care-au sperat întreaga lor existență, că măcar tu vei învinge moartea,

sau măcar plânsul.

Și că, dincolo de tristețe, vei înțelege,

Cum –  iubirea nu poate exista fără durere.

Așa cum viața nu poate există fără moarte.

 

Nu vom pleca de aici până nu ni se va lua totul.

Tot ce nu ne aparține.

Fiecare licărire din privire, fiecare dezmierdare.

Numai plânsul nu ni se va lua,

Și nu știe nimeni unde se duce.

 

În ultima zi din ianuarie, 2025, a murit Kate, micuța mea pisică frumoasă. Lupta ei curajoasă cu cancerul cerebral a luat sfîrșit în brațele mele într-o dimineață înainte de răsărit. Era ceață, frig, așa că un ocean de durere s-a năpustit asupra noastră.

Noapte bună, iubita mea pisicuță!

București, 2025