N-am înțeles niciodată piesele de teatru vulgare. Sau necesitatea redării acestora cu ajutorul limbajului licențios, vizibil incomod pentru spectator.

Sunt o fixistă, e adevărat, dar sunt o fixistă cu ștaif. Îmi place să cred despre mine că toate piesele de teatru la care merg, îmi vor trezi, sub o formă sau alta, conștiința.

Duminică mi-am pus toate speranțele în Coada, o piesă scrisă de un dramaturg american, foarte cunoscut, în întreaga lume –Israel Horowitz. Am cam greșit. Dramele americane n-au nimic de-a face cu dramele românești. Cum, de altfel, nici teatrul românesc, n-are nimic de-a face cu teatrul american, de stradă.

M-a cucerit, totusi, remarca lui Eugen Ionescu la adresa autorului, Israel Horowitz și m-am dus. Nu poți rămâne indiferent la un volum prefațat de Eugen Ionescu.

”Israel Horowitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaş american tandru. De cum îl vezi, nu poţi să nu-l îndrăgeşti. La fel ca toţi oamenii blânzi, la fel ca toţi cei delicaţi, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.”

Imi place să merg la teatru de mică. Sunt un spectator tolerant și câteodată în stare să accept orice deviere de la regulă. Spun asta ca să înțelegeți că, nu mă las deziluzionată așa ușor, cu una, cu două.

Mi-am spus mereu ca singurul rol, pe care l-as putea avea vreodată pe scenă, ar fi acela de speactator. Un spectator de teatru, în stare să aprecieze eforturile actorilor. Să le înțeleagă trăirile. Să plece acasă un pic mai înțelept decât a venit. Cu fruntea sus.

Coada, o piesă scrisă cu aproape 50 de ani în urmă, de către regizorul american, Israel Horovitz m-a facut să-mi plec fruntea, în loc să mi-o ridic. Jucată pentru mai bine de 20 de ani la New York, piesa a fost adusă la Teatrul Bulandra, abia in 2014 de către regizoarea – Iarina Demian si adaptată.

Distribuția îl include în rol principal pe Tudor Chirilă, un rol de compoziție, și pe alti actori de seamă, printre care și Nicodim Ungureanu, Irina Ungureanu, Radu Gheorghe, Ion Grosu, Cristi Crețu și Mariana Dănescu. De Ion Grosu chiar mi-era dor să-l văd pe scenă, dar nu mimându-și propriul orgasm. Să-mi fie cu iertare. Dar chiar asta am văzut și-am auzit. Și n-am fost deloc satisfăcută.

Nu sunt critic de teatru. Dar să te apuci să-ți oripilezi spectatorii, cu scenele de sex fierbinti dintre actori, nu mi se pare  întocmai potrivit. Eu vin la teatru să mă simt bine, nu să mă simt stingherită.

Aș putea fi acuzată de lipsă de profunzime. Problema e că aș putea dovedi imediat, înapoi, reversul medaliei. Îmi place și mie Mozart. Și deopotrivă, filozofia. Însă, atunci când merg la teatru prefer cu precădere, regizorii care reușesc să se ferească de trivialități.

Dintre toate ”recenziile” pe care le-am găsit, nici măcar una nu e negativă. În afară de a mea.