Pe George l-am cunoscut în iulie, 2014, într-o vară în care mă hotărâsem să merg cu niște prieteni la One Love Festival, o petrecere din aia dezolantă de hipioți, undeva pe lângă lacul Vidra, la care nu găsești decât marijuana, pahare din plastic, chef de viață și priveliști spre răsărit. Ne-am nimerit împreună pe terasa unei clădiri părăsite, să vedem răsăritul sau apusul (cine stie ce mai era) și să ne bucurăm de aerul cald. Când am ajuns pe terasă aveam cu mine o merdenea într-o mână, pe care o adusesem cu mine de la București într-o pungă ispășită de la Mega Image, și-o sticlă de fanta în cealaltă mână, în care îmi pusesem apă de acasă, ca să-mi păstrez banii pentru bere.

George meșterea într-un colț câteva fotografii cu oameni care se simțeau bine, erau fericiți și se gudurau pe lângă el ca să vadă cum au ieșit. Mai aveau un pic și îi stăteau pe umeri, așa de băgăreți erau. Dar pe George nu-l deranja asta. Nu, George era luminos și vesel, fără frici inutile, traume sau ziduri pe care să le sari, așă că le arăta, pe rând, la fiecare, cea mai bună poză din aparatul de fotografiat. Și oamenii-i zâmbeau și îi dădeau să bea din sticlele lor de bere, din paharele de gin și rom, din țigările lor putregăite și ieftine, din pofta de viață. Și dintr-o dată, George devenise mai important ca răsăritul, acolo în mijlocul petrecăreților ălora, care începuseră să-i povestească despre mama și despre tata, despre poveștile lor de dragoste nereușite și despre prieteni. Și el zâmbea și îi înțelegea pe toți ca și cum ar fi făcut-o cel mai bun prieten.

L-am privit atunci pe George de la distanță cel puțin o oră. M-a fascinat felul ăsta al lui de a se împrieteni cu toată lumea în mai puțin de 5 minute. Și parcă voiam să-i zic asta și să-l întreb dacă aș putea să învăt de la el mai multe despre oameni, și-apoi dacă vrea din merdeneaua mea, că-i dau cu tot dragul. A rupt din plăcinta aia mai bine de jumătate, a râs la mine și-apoi m-a întrebat ce am în sticla mea de fanta, apă sau rachiu? Apă, i-am răspuns. Și apoi m-a rugat să-i dau și lui dacă mai am, că brânza era sărată și i-a venit setea.

Am râs amândoi. Și-apoi am devenit prieteni pe Instagram ca să nu omit vreo fotografie cu hipioții de la Vidra, sau cu țiganii, sau cu oamenii în necazuri, pe care-i ajuta și la care se gândea mereu. N-am știut atunci, dragă George c-așa o să rămânem pentru totdeauna, cu ora aia de la Vidra, în care încă era lumină și soare, și din care o simplă merdenea avea să îmi amintească de tine cum nicio merdenea din lume n-a făcut-o până acum.

Drum lin și ne vedem la Răsărit!

p.s George Popescu a murit în data de 6 februarie, după o luptă dureroasă cu cancerul. Cei care vor să își ia rămas bun de la el o pot face încă până sâmbătă dimineața, la capela Bisericii Dichiu, Str. Icoanei nr. 72, sector 2, București.

(Capela e deschisă până la ora 22.)

*Toate fotografiile din acest material îi aparțin lui George Popescu.