M-a sunat iar tata de la țară și anul asta, ca să-mi spună la mulți ani. Mi-a spus că pe acolo plouă și că e moale pământul și ca e noroi cât pentru o lună. Doar că – ce contează asta când astăzi e ziua mea!? Că el vede lumină și soare peste sat, și peste lume, și că parcă grădina de cirești pe care a plantat-o pentru mine de când m-am născut, deși își scutură florile, parcă începe să înverzească și să se așeze așa cum și-a imaginat-o el.

‘‘Hai aici, la tară tată, de Paște, mi-a spus el, nu mai avem semnal la televizor că ni s-a stricat antena și dacă bate vântul nici nu ne vine să o reparăm acum, dar facem ceai dimineața și pictăm ouă de toate culorile, dacă vrei, în special galbene. În plus, nu se întâmplă de multe ori să găsești copacii înverziți fix de ziua ta.”

Am închis telefonul și m-am gândit cum uneori, frigul și vântul ne micșorează și măresc distanța dintre noi. Și-apoi cum uneori, unele cuvinte ne pot aduce fericirea și ne așează la adăpost de toate relele și de tot frigul. Și ne colorează zilele cu lumină și sperantă din aia de o căutăm toată viața.

Poezia e lumea dindărătul lumii.