Unele cuvinte ne aduc fericirea, iar altele, nefericirea.

În trenul dinspre Brașov spre București sunt un pic peste 30 de grade. E așa o toropeală și-o aglomerație în vagonul în care tocmai ce-am urcat, încât mă întreb serios cum o să rezist așa aproape 3 ore. Privesc partea bună a lucrurilor, totuși, am găsit și-un loc pe scaun și în plus, am cu mine cartea lui Stefansson, deci, rău de tot, n-are cum să fie.

Trenul oprește la Predeal, unde urcă o doamnă. E o doamnă care caută cu disperare un loc liber pentru soțul ei cu semipareză. Îl urcă cu greu în tren, bătrânul se deplasează cu greu pe picioare și abia vorbește. Dar îmi zâmbește și asta declanșează în mine nevoia de a empatiza cu necazul lui mai repede decât m-aș fi așteptat.
Lângă mine e un un singur loc liber, așa că mă ridic și îi invit pe amândoi să stea împreună, unul lângă altul pe cele două scaune. Oamenii îmi mulțumesc. Eu le mulțumesc.

Mă uit în jur să găsesc un alt loc liber. Găsesc. Karma.

La Sinaia se aglomerează teribil de tare Oamenii nu mai găsesc locuri, așa că stau în picioare pe unde pot, cei mai mulți dintre ei irascibili și nervoși. Un student se înghesuie într-o doamnă de la oraș, doamna face o criză de nervi și blesteamă toată generația Z. Un domn deschide geamurile să intre cele 50 de grade de afară, pe motiv că nu face față aerul conditionat. În fine, asta cam așa e, dar nici cu căldura aia de-afară nu-i tîrguială, încerc să calmez spiritele. Oricum n-am cu cine. Mă las bătută.

Nervii ăștia or să ne vină de hac într-o zi la toți, eu vă spun, fix așa o să se întâmple dacă nu ne potolim odată, și nu încetăm să căutăm țapul ispășitor pentru toate neajunsurile noastre, printre cei cu care cu care ni se întrepătrund destinele. Când o să-nțelegem că suntem cu toții, fix în aceeași barcă, nu știu; că de fapt, ceea ce ne diferențiază nu sunt decât niște nume și niște dorințe. În rest – aceleași suferințe, și cam aceleași destine, care se repetă din același considerent – să fim mai buni.

Dar mă rog. Hai să-mi văd de ale mele și de cartea mea, că doar n-oi schimba eu lumea într-un tren, și nici n-am să-i învăț cum să fie calmi și disciplinați pe toți. Doar că deh, uneori, nici gândurile astea nu țin cu mine. și fac și ele ce știu să facă mai bine – se fac auzite.

Între stații, bătrânul bolnav se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre toaletă. Sunt câțiva pași pe care trebuie să îi parcurgă, așa că soția lui îl lasă să se descurce singur. ‘‘Are și el demnitatea lui, îmi spune, nu pot să intru cu el în toaletă că nu-i place, îi e rușine de ce-ar spune lumea”. Eu mă uit la ea cam dubios, dar caut s-o înțeleg. S-o fi săturat și nevastă-sa de când îi poartă grija, o fi având și ea nevoie de un pic de spațiu pentru ea, și în plus, ce-o să zică lumea dacă o vede intrând cu el la toaletă? Dar lumii nu îi pasă de asta. Lumii îi pasă mai tare de lumea virtuală din telefon. E doar felul nostru de a spera în oameni, face parte din noi treaba asta, în care ne dorim ca ceilalți să ne vadă, și să ne admire pentru ceea ce suntem, pentru incredibila noastră încăpățânare de a nu ne lăsa văzuți ca fiind vulnerabili, oameni plămădiți din pământ și țărână.
Ce mare lucru cu jena asta de a ajuta un om să ajungă la toaletă, nu știu. Dar cine știe – poate că așa se măsoară puterea fiecărei ființe umane, prin slăbiciunile pe care le are, și prin felul în care le ține piept, și poate că femeia știe asta și de aceea alege să-și lase bărbatul să se descurce singur.

Demnitate – ce cuvânt întreg și complet rotund!

Când iese de la baie, bătrânul amețește și își pierde echilibrul, dar apucă să se prindă de umerii unei tinere de maxim 18 ani, care stă pe coridorul trenului, alături de iubitul ei. Văd toată scena cu claritate. Durează fix cîteva secunde să-și revină, și trece mai departe clătinându-se, fericit că n-a căzut. Se vede pe fața lui, a răzbit și de data asta.

Nu știu dacă știți cum arată un om, care pe lângă semiparalizia membrelor inferioare, (în cazul nostru spre vindecare) are și semipareza la corzile vocale. Cuvintele pe care le rostesc bolnavii de felul acesta nu mai știu să vorbească, creierul lor refuză cu desăvîrșire să-i ajute să articuleze cuvintele, într-un mod clar și echilibrat. Sunetele pe care le scot în locul acelor cuvinte dorite, sunt doar sunete care seamănă foarte tare cu icnetele unui sugar, sunt cuvinte bodogănite și încâlcite, cărora, dacă nu le acorzi suficientă atenție, precum și situației cauzale, riști șă interpretezi totul ca pe un semn de rea-voință, de agresivitate, când de fapt, ce stă în fața ta nu e altceva decât vulnerabilitate umană, și atât, incapacitatea unui om de a mai fi complet. Și cu toate astea, omul era fericit că nu căzuse.

Dar fericirea nu durează mult în trenul acesta al disperării, în care oamenii par să acorde mai multă atenție bagajelor decât oamenilor din jurul lor. Și deci – nici fericirea bătrînului meu chinuit. Un tânăr cu tricou mulat se răstește la bătrîn și îl înjură, pe motiv că s-ar fi atins de iubita lui și ar fi dezechiibrat-o. Bătrînul se întorce, căci înțelege ce zice tînărul și încearcă să zică ceva pe limba lui, limba copiilor de care vă povesteam mai sus. Tînărul se revoltă și mai tare, face câțiva pași în fața bătrînului și ridică pumnul.

Mi se face rău.
Soția omului privește, neînțelegând ce se întâmplă, dar se duce să-și aducă de mână bărbatul înapoi pe scaun.

Un vechi tratat arab de medicină spune că inima omului e împărțiță în două – prima parte se numește fericire, a doua disperare. În care să ne încredem deci?

Sunt disperată. Toți oamenii privesc ca la teatru scena și nimeni nu spune nimic. Tănărul îl îmbrâncește pe bătrân. Mă ridic de pe scaun cu tot cu carte și mă reped spre pumnul băiatului. Îi prind pumnul din mers cu o hotărîre pe care, doar doar, de la tata să o fi învățat. Scot făcări pe nas de nervi. Îl muștruluiesc pe copilul prost crescut de m-aude tot trenul. Șterge-ți mucii, i-am zis, și lasă omul în pace, nu vezi că-i bătrîn și bolnav? Chiar nu vezi, îi repet, ca să mă asigur că înțelege. Nu văd, îmi zice el, dar am văzut că i-a pus mâna pe fund iubitei mele. Și-apoi își ia în brațe prietena. Ți-a pus mâna pe fund?, o intreb pe fată. Ești sigură că spui adevărul? o întreb pe fată și o atenționez că am văzut totul. Fata tace și pleacă capul în pământ.Mă uit la băiat.

Mă uit la bătrânul care plânge de frustrare că nu se poate exprima și el. Fix ca un bebeluș. Mă uit la toți oamenii din tren care se adunaseră ca la circ în jurul meu. Sunt și eu OM, a zis bătrînul, în cele din urmă, cum a putut. OM, a repetat printre sughițuri.

Și-apoi am tăcut cu toții.

Așa se întâmplă, disperarea te aduce câteodată la orbire. Nu suntem fericiți, dar unele cuvinte ne țin de cald, sunt nădejdea noastră, a tuturor, cât sunt cuvinte e și viață.
Primiți-le și vom fi în continuare oameni. Dați-le adăpost și speranța în bine va trăi. Aici sunt poveștile pe care trebuie să le spunem.