În ziua în care am cunoscut-o pe Diana

Untitled design (34)

O prietenie în amurgul ei, are, într-adevăr, dacă reușește să supraviețuiască, un farmec și-o taină în jurul cărora gravitează, cumva, o întreagă galaxie. Când un om îți devine prieten cu adevărat, și te însoțește de-alungul vieții, fără ca nici măcar să-și dea seama și, mai ales, neașteptând nimic la schimb, omul acela devine înalt, devine mare, devine de neînlocuit.
Se cern în el cărări nesfârșite de bine și de grijă, care-l transformă, cel puțin în ochii tăi, într-un metafizician. Așa se face că, toate gesturile și grija care urmează acestei prietenii, deși se repetă în toate prieteniile de bun-augur, din lumea întreagă, ele devin unice pentru tine.

Ca să poți cunoaște pe cineva care mai apoi să-ți devină prieten de suflet, așa cum am cunoscut-o eu pe Diana, trebuie să ai, cum s-ar spune, o direcție a așteptării. Să fii atent, să știi într-un fel ce cauți, ce apreciezi, ce repere de bine sau de rău ar putea coincide cu ale celuilalt. Într-un alt fel spus, să provoci întâlnirea. Să crezi în miracole și-n întâlniri, pe care în mod vădit nu le meriți, dar spre care tânjești.

În vremea în care am cunoscut-o pe Diana, în biroul ăla mic de la IC, afară era o zi blândă de primăvară și tocmai ce înmugureau copacii de jur împrejurul nostru. M-am dus spre ea, atrasă ca de-o forță cum rar, poți s-o înțelegi.

La început, eu și Diana ne petreceam primele ore ale dimineții fumând cu nesaț pe acoperisul clădirii din Dorobanți. Și atunci, ca și acum, Diana râdea în cascade, iar mie îmi plăcea teribil de tare treaba asta pentru că mă emoționa, cumva, și mă făcea să văd ziua de lucru, ca pe-un șir lung de întâmplări roz, care-aveau să vină către mine ca spre un om merituos. Avea fata asta, ceva în sufletul ei, care mă ținea lângă ea ca pe-un copil, și-n care eu credeam abrupt, fără să am nevoie de vreo dovadă de siguranță.
Așa mi-a intrat în suflet Diana, și-așa o țin în suflet și acum – cu râsul ei optimist, în cascadă.

O astfel de întâlnire, cu un om atât de valoros, precum Diana, nu te duc niciodată spre el, nu în sensul în care acest om ar putea avea vreun beneficiu de pe urma existenței tale, ci înspre tine, într-un mod, aproape tainic. De neînțeles. Nu învâțându-te, ci dezvâțându-te de tine, de ceea ce crezi că ești, în mod fals.

*Poză cu mine, cu Diana și cu Găbitza, din timpul unei ambuscade serioase cu zăpadă în drumul nostru spre Mălăiești, unde am luat-o pe Diana și unde ea a venit bucuroasă, în bocanci de oraș, ca o prietenă loială. Fără să știm pe-atunci c-aveam să ne petrecem noaptea într-o cabană neîncălzită, într-un frig care avea să ne pună la încercare toată joaca asta a noastră, și chiar prietenia, și de unde, dacă am scăpat cu viață, cred c-așa o să și rămânem.

Mulțumesc Diana!
#thankyouChristmas, proiectul meu de recunoștință din preajma sărbătorilor de iarnă.

2013-12-08 13.22.20

Be the first to comment on "În ziua în care am cunoscut-o pe Diana"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*