Jurnal de Portugalia. Capitolul 2. Au si prieteniile vremea lor

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (7)

În autobuzul care duce dinspre Sintra spre Cascais miroase a marijuana. Un grup de francezi se amuză copios pe seama asta, și-apoi încep o dezbatere despre sky barurile din Lisabona, unde lumea se distrează până la răsărit, e liberă și fumează tot felul de substanțe ilegale. Vorbesc de parcă nimeni nu i-ar înțelege, așa că profit de ocazie și le spun în franceză mea neexersata că, nici în Franța nu-i mai rău. Rad cu gură până la urechi.

De Nashe și Khriss m-am despărțit la Castelul Pena. Li s-a părut prea mare bătaia de cap să-și mai asume un risc și să urce-n autobuz cu mine să vedem capătul continentului. În plus s-au temut că n-avem cu ce să ne întoarcem la timp înapoi în Sintra, ceea ce era parțial adevărat, așa c-au preferat să se așeze la o terasă, comod. Doar că mie nu mi-a păsat cu ce mă întorc și nici dacă mă întorc. Când le-am propus să ne despărțim pentru moment, au bulbucat ochii la mine și, la început, nu prea m-au crezut.

Ca să înțeleagă mai bine, le-am scris pe un bilețel că, I am a RiskLover, și că am de gând să mă duc în treaba mea, spre Cabo da Roca, not matter what. Au zis că-mi place aventură și m-au lăsat să plec liniștită, cu condiția să ajung la hostel până la miezul nopții, căci altfel cheamă poliția. M-am bucurat.

În hostelul în care ne-am cazat, Khriss, Nashie și cu mine avem paturi suprapuse. Toți trei stăm la etaj. Ne-am împrietenit într-o seară, în timp ce mă dădeam cu gel pentru bătături pe tălpi, după o zi în care am uitat că sunt, totuși, un om și am mers mai mult decât ar fi trebuit. Nashe locuiește în Chicago. De aici pleacă la Londra. E aristocrat și bogat. Cel mai mare bagaj din camera e al lui. Celălalt e scoțian și e preferatul meu, cu toate că, de cele mai multe ori, nu prea-i înțeleg accentul. E în vacanță de 4 săptămâni. L-am convins să viziteze Castelul Bran, după ce am făcut împreună un top al celor mai mișto orașe din lume – Brașov, Edinburg și Barcelona. Brașovul a ieșit pe primul loc, of course.

Au și prieteniile vremea lor, le-am spus astăzi, în timp ce le făceam cu mâna din drumul meu. Au râs din nou.

Onde a terra se acaba e o mar comeca.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (5)

Cabo da Roca, Portugal.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (6)

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (8)

Cabo Da Roca, Portugalia.

La Cabo da Roca vântul bate fără milă. Locul asta a meritat toți banii, extra charge, dați pe avion de pe-o zi pe altă. Pentru liniștea de care am dat aici, aș mai plăți încă o dată, și chiar dublu. Un cuplu simpatic de chinezi stabilit în Scoția se oferă să-mi facă câteva poze mai de departe, asemenea tuturor oamenilor care fac poze. Le întind telefon și mă hlizesc la ei, de dată asta, fără discernământ.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (4)

Pe una din plajele din Cascais se aud doar pescărușii și valurile care se sparg de stânci. Pe alocuri, miroase a sardine pe grătar și-a sare.
E vacanță aici, dar oamenii stau în hoteluri și privesc valurile de după ferestre.

Norocul ți-l mai faci și cu mâna ta, mi-am spus în cap hotărâtă, și-am plecat să-mi răsfăț picioarele-n nisip și-n în apă rece, că gheață. Uneori, lucrurile se întâmplă fix așa cum vrei tu. A fi și NU a avea.

E 11 noaptea aici. Din Cascais spre Lisabona trenul circulă până la miezul nopții.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (9)

Cascais, Portugalia.

Sper să prind încă din open bar-ul de la hostel. Și shot-urile free. Și să dorm. Ieri toată lumea a sărbătorit Ziua Libertății, așa că astăzi am fost de-o hoinăreală fantastică.

La Cais do Sodre, mă așteaptă scoțianul. O să ne urcăm amândoi în tramvaiul ăla vechi, care aproape că sare de pe sine și care o să ne ducă înapoi până în Praca del Comercio.

În seară în care m-am întors de la Cabo da Roca am adus cu mine, la hostel toată energia aia de acolo. N-a fost ușor, toată călătoria am cam vrut să-i dau drumul să se ducă înapoi de unde-a venit, în timp ce mă uităm stingherită prin tren, la toții tipii aia de culoare, veniți de la muncă. Ca să nu uit ispravă, mi-am luat de acolo un certificat cu istoria geografică a locului care atestă drumetia mea acolo și, cumva, și naivitatea.

Au și prieteniile vremea lor. Pantă rei.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (10)

Be the first to comment on "Jurnal de Portugalia. Capitolul 2. Au si prieteniile vremea lor"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*