Cuvinte care nu se spun

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (44)

 

Iată un bărbat pe care l-aș putea iubi, mi-am spus. Sfidează natura, pădurea, legile fizicii. Copaci, cer, mușchi, pământ. Iată, în sfârșit, un bărbat care mă poate conține. Lumină tandră ca o catifea.

Mergem alături pe-un drum prăfuit, printre copaci, târâind după noi toate amintirile, care ni se revarsă din cap, rostogolindu-se la vale. Respirăm egal, prezent, ca pentru noi.

– Of, pădurea e iar plină până la refuz, am spus cu vocea tărărgănată, ca din basme, în timp ce mă fâțâiam de colo-colo în încercarea de a-i întâlni privirea.

În Bucegi, copacii sunt cu toții disciplinați. Riguroși și severi, și plini de mister. Iar cărările bine bătătorite -, pesemne că au trecut pe-aici și alții ca noi. Norii sunt rumeni, luminoși. Îmi miroase a antracit și din când în când, mă ating fără să vreau de rășină și devin amară ca un sâmbure de migdală nefăcut.

– Să privim ce ne privește, mi-ai răspuns, ca într-o poveste în care oamenii mai mult simt decât rostesc.

Și mi-ai întins palma deschisă, ca pentru suflet. Stări de spirit. Asta trebuie dat lumii, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. (Noica, da?)

– Te pricepi la tot feluri de lucruri – carți, biciclete, filozofi. Am să fiu sinceră cu tine -m-aș putea îndrăgosti.

Râd cu ochii strânși, ca să mă vezi și să te emoționezi. Și cred că-mi și iese, căci te oprești un minut și te învârți pe călcâie, acolo, în mijlocul pădurii.

Există în lumea asta mare, un fel de limbă pe care mi-ar plăcea, totuși, s-o înțelegi. Cuvinte care nu se spun niciodată, dar se simt plăcut, deasupra buricului, ca vântul, când adie vara la mare și aduce cu sine valurile cât mai aproape de cearșaful pe care stai întins.

– Nu te zgârci, continuă. Îmi place cum ți se conturează buzele în timp ce-mi vorbești. Ești o femeie din aia care alege să trăiască înainte să moară. Hm. Decent.

M-ai tachinat încet, dar cu recunoștință – iar eu simțit asta și te-am luat în brațe cu privirea. Apoi, ți-am zâmbit și te-am lăsat liber să te-auzi și să-mi răspunzi în propria limbă și după propriile metehne.

Pe alocuri, admir brazii și aninii, în timp ce tu te uiți la mine, pe furiș, cu coada ochiului.

Îmi înfrânez panica. Important e să nu pun răul în față. Un bărbat care te poate conține n-are decât să-ți accepte toate cuvintele și sensurile lor, fără de sens, eliberate, cumva de povara unei înțelegeri complete. Sau cam așa ceva.

Sus, pe cer, păsările scot sunete gâtuite. Ele n-au obligația de a se înțelege una pe alta, de a-și aparține uneia alteia. Inaintează împreună, dar nu sunt arbitrate de nicio altă ființă.  Sus, pe cer, păsările nu duc nicio luptă decât cu ele însele sau, cel mult, cu vântul, dar niciodată, niciodată cu o altă ființă.

-În fine, tot ce vrea să-ți spun e că nu sunt deloc o zână iubitoare de poezie cu fasoane, căreia trebuie să-i deslușesti misterul.

Stă să plouă. Pădurea se cufundă în ceață și abur, în timp ce stropii de ploaie se îmbulzesc să ne cuprindă pe-amândoi, în același loc, mărșăluind împreună printre copaci, pietre, aer și cer.

-Zece zile, spui tu.

-Cel mult.

 

 

Be the first to comment on "Cuvinte care nu se spun"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*