Jurnal de Portugalia. Capitolul 4. Unele lucruri nu pot fi făcute mai târziu

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (37)

Cred cu tărie că, pe unii oameni, îi poți cunoaște după felul în care te privesc, dar mai ales după modul în care te strâng în brațe când te despărți de ei.

Când eu și Kris ne-am îmbrățișat pentru prima și ultima dată în față gării San Bento, era aproape miezul nopții, afară era cald și vântul adia ușor. Cu puțîn noroc puteai simți oceanul, chiar și de la 3 kilometri depărtare. Lumina, eter, spațiu, timp. Decriptare, propulsul rachetelor, tot ce e bun.

Când obrazul lui Kris s-a apropiat de obrazul meu, peste tot în lume s-a făcut liniște.

Pe terasă unui bar, unde portughezii cool își petrec timpul liber, Kris și cu mine împărțim pahare de bere craft și bârfim pe marginea casei regale din Uk. Pe lângă subiect îl întreb dacă în Scoția bărbații încă mai poartă kilt la nunți și mă amuz că un copil. Cred că într-un fel sau altul, și el se amuză. Îmi dau seama de asta după ce îl surprind stand pe loc, în mijlocul unei străzi, și râzând la mine într-un mod în care nimeni, până acum, n-a mai făcut-o.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (35)
Când Kris se emoționează, primul lucru natural care-i vine în minte să-l facă, că să-și regăsească echilibru, este să evite problema. Cam așa s-a întâmplat și când, din dorința de a-i arată cât de mult mă bucur că l-am cunoscut, i-am cumpărat o carte poștală, pe care i-am scris câteva cuvinte în limba engleză și altele în limba română. Când i-am oferit-o, la început i-au tremurat degetele și n-a știut ce să facă cu ea. Apoi, la insistențele mele a întors-o pe partea cealaltă și a citit-o sacadat, dar conștiincios, că un copil de clasa întâi. ” It is really hard to let you go”. Et cetera. :)

N-am privit înapoi când ne-am despărțit, nici măcar o singură dată. În schimb, mi-am pus ochelarii de soare la ochi și-am așteptat să-mi treacă emoțiile de la mijlocul nopții, în timp ce coboram bulevardul, spre rău.

Potop de lacrimi sub lentile și un ocean de zahăr pudrat în suflet.

În avionul care mă aduce din nou acasă, geamurile zăngănesc în ramele lor. Avionul cade în gol din când în când, e noapte, iar mie îmi transpiră palmele de frică și mi se strânge stomacul cât o nuca. Pentru moment am senzația că mi se oprește respirația, mi se încețoșează privirea și chiar am să leșîn. Pământul se rotește cum știe el mai bine, iar în căști n-aud decât Lullaby, Brahms. Poate trece panică.

Copy of 766px × 350px – Untitled Design (26)

Marea e totul. Acoperă șapte zecimi din glob. Un receptacul pentru toate lucrurile supranaturale, care viețuiesc în ea. E toată numai mișcare și iubire. E infinitul viu.

– „Găsesc absolut fascinant că ne-am întâlnit întâmplător aici și ne-am petrecut vacanță împreună. Îți mulțumesc.”

Mă gândesc că dacă avionul asta s-ar prăbuși aici și acum, n-ar fi chiar așa o tragedie după toate zilele astea.

Apoi mă ia pe sus, mă strânge tare în brațe și mă invarteste de trei ori.

Inspiră. Expiră.

– „Ia-mă în brațe din nou. Unele lucruri chiar nu pot fi făcute mai târziu. Și acum, du-mă acasă. E târziu.”

Be the first to comment on "Jurnal de Portugalia. Capitolul 4. Unele lucruri nu pot fi făcute mai târziu"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*