Sunt unii oameni care ajung in viata ta, cândva, (sa tot fie 5-6 ani, cine mai stie?) pe nepusă masă.

La început, parcă nu e locul lor acolo, ești suficient de prost încât să vrei să-i îndepartezi și să te lipsești de ei. Ii suspectezi de orice, doar, doar, de-ai rămâne tu cu tine, si cu fericirea ta inexistenta. Nu esti capabil să înțelegi nimic din ce va urma. Încă nu știi despre tine ce sentimente poti duce, ce prietenie poți lega, câte pahare de vin poți sacrifica ca să-i fie și lui/ei, bine. 

Nu intelegi nimic din păienjenișul ăsta dintre oameni și ce anume îi aduce unul lângă celălalt. Ești prea mic și prea departe de lucrurile care conteaza cu adevărat.

Dar timpul trece. Lucrurile se schimbă, ceața se ridică. Într-un târziu, dar nu într-atât de târziu, precum am crede, te gândești la acest om, care a intrat în viața ta, cândva, pe nepusă masă, și înțelegi că e unul dintre puținii oameni și prieteni, pe care îi iubesti cu adevărat.  Un prieten ca un liman, ca un refugiu pentru suflet. Care-ți poate domoli respirația sacadată atunci când ai nevoie. În care te încrezi. Pe care l-ai lua, spre exemplu, cu tine pe El Camino, pentru că stii că, n-o să-ti perturbe liniștea sufletească, ci dimpotriva, o să contribuie la ea. Cu care, abia aștepti să-ți bei cafeaua de dimineata. Zen, fara griji. Loial. Amuzant. Bogdan.

Astazi e ziua lui. Nu sunt în Bucuresti, si nici nu mă intorc prea curând, dar sunt acolo, lângă el, veșnic prezentă. La Multi ani, B! Să-mi traiesti 1001 de ani!