Ne plac iubirile nărăvașe. Cele despre care intuiția noastră ne spune răspicat că nu ne fac bine și care ridică ziduri între noi, ziduri pe care mai apoi să le aruncăm în aer și despre care să credem că ne sunt de folos. Iubirile ca o rochie deșirată, în care ne înghesuim la un loc toată nădejdile, frica și visele, și pe care le hrănim cu propriile puteri, cele mai multe dintre ele stoarse demult. Iubirile despre care credem că pot dăinui peste ani, în pofida lucrurilor pe care nu le putem îmblânzi nicicum.

Ne petrecem viața căutând o dezlegare a acestor iubiri, ceva care să ne aducă mângâiere, ceva care să ne umple de bucurie și să îndepărteze de la noi tot necazul și nefericirea.

Ca să-și găsească rostul, unii dintre noi o apucă, totuși, pe un drum tare lung și anevoios, la capătul căruia s-ar putea să nu găsească nimic de-adevăratelea, sau poate își vor găsi câtuși de puțin linștea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom prețui, firește, tăria.

Când Pawel Pawlikowski a scris scenariul pentru filmul Cold War n-a făcut altceva decât să arate omenirii întregi pentru încă o dată, cum imperfecținile umane sunt cele în fața cărora ne sunt trezite cele mai duioase sentimente de iubire. Ba chiar întrebat despre personajele sale, într-un interviu pentru The Guardian, Pawlikowski a zis “the most interesting dramatic characters I’ve ever come across … both strong, wonderful people, but as a couple a never-ending disaster”. Sau cum spunea unul dintre scriitorii mei preferați, Tiziano Terzani folosindu-se de cuvinte ceva mai uzuale  – Există o înțelegere a rațiunii care rămâne superficială. Și numai atunci când ai experiența ta – intimă, intuitivă, a acelei înțelegeri, abia atunci înțelegi cu adevărat.

Cam așa și cu dragostea lui Pawlikowski. Și a noastră, a tuturor.

Cele 89 de minute elegante ale filmului urmează o serie de suișuri și coborâșuri ale unei povești de dragoste tumultoase, între Viktor și Zula, doi oameni care se întâlnesc într-o Polonie rurală în anul 1949 în timpul unei preselecții într-o biserică ortodoxă bombardată. Compozitor și idealist desăvârșit, Viktor traversează Polonia într-o camionetă cu o altă muziciană, Irena (Agata Kulesza, care a interpretat mătușa Jaded, din Ida), asamblând un grup folcloric care va aduce țării „muzica poporului”. Zula este o tânără cântăreață din oraș, care se comportă ca o fată montană simplă pentru a obține preselecția, un supraviețuitor care depășește un trecut stâncos și care, pare-se, să nu aibă nimic împotriva pelegrinării cântecelor comuniste ale guvernului Stalinist.

În cele ce urmează, însă, cuplul este despărțit de forțe mai presus decât dragostea lor. Mazurek, grupul lor muzical din ce în ce mai popular – bazat pe adevăratul colectiv polonez Mazowsze – este cooptat de guvernul comunist, transformat împotriva obiecțiilor lui Irena („Populația rurală nu cântă despre reforma agrară”) într-un alt braț al propagandei sovietice maşină. Wiktor fuge în Franța pentru a scăpa de strângerea strânsă a stalinismului. Zula rămâne în urmă, îmbrățișând avantajele relative ale faimei.

Totuși, pe măsură ce anii trec cei doi continuă să se regăsească, își dau seama că nu pot trăi unul fără celălalt, dansează înainte și înapoi peste Cortina de Fier, dezbinându-se și reunindu-se, pe măsură ce lumea se schimbă rapid în jurul lor.

Undeva în jurul anului 1954, Viktor și Zula o iau de la început în cluburile de jazz înfloritoare din Paris. Dar, deși este un paradis boem, ambii sunt pierduți. Dragostea lor pare să se hrănească atunci când ambii sunt cu un picior în groapă sau când absența le crește dorul în inimi. Pawlikowski transmite adesea această schimbare rapidă, precum și discrepanța dintre diferitele locuri în care trăiesc, prin alegerile sale muzicale din film.

Coloana sonoră, un amestec de tranziție culturală, se mută pe rând din mediul rural la pianul de bebop, până ajunge să interpeteze compoziții de big-band socialist. Un cântec special, un standard popular polonez numit „Two Hearts”, continuă să fie acoperit și transformat, culminând în plin chanteuse cu o versiune seducătoare pentru parizieni. Mai târziu, aceeași melodie va fi lansată  în tonul „Rock Through The Clock” – probabil mijlocul perfect de a elogia lumea veche și apoi de a o introduce într-una nouă.

Trailer ici:

Filmul e de un rafinament nemilos, un amestec cu textură de poezie între personajul politic și cel personal, o poveste despre întoarcerea acasă, într-o țară devastată de Războiul Rece.

Cold War a câștigat Premiul pentru cea mai bună Regie la Festivalul de la Cannes în 2018,  precum și Premiul pentru Cel mai bun Film European, în cadrul European Film Award, și e pe lista favoriților la Oscar în 2019.

În 2015, Pawlikowski a câștigat Oscarul în limba străină, cu Ida, unul din filmele mele favorite, de care m-am îndrăgostit, la rându-mi, iremediabil.