Jurnal de Portugalia. Capitolul 3. Apă care nu te udă

Oamenii care vorbesc portugheză sunt extrem de simpatici. Aseară, Marcio, noul meu prieten jurnalist, din Brasilia, a încercat să-mi citească un articol de pe blog cu voce tare. A fost de-a dreptul fascinant să-mi aud cuvintele așezate de mine din gură cuiva care vorbește portugheză. Le rostea încâlcit, apăsat, cu limba rotunjindu-se în cerul gurii. Pentru un moment mi-a părut chiar că, rostite așa, aveau mai mult sens decât gândite cu mintea mea.

Am băut împreună o sticlă de vin de Porto. Mi-a povestit despre nedreptățile din țară lui, despre casă de la țară, despre fosta lui soție.
Eu i-am povestit despre tatăl meu și despre cum, mi-aș dori și eu la anul să fac Santiago de Compostela alături de el. Am simțit pe loc un tumult când i-am spus asta și mi-am dat seama, din nou, că timpul asta trece prea repede și că e cazul să fiu vie și să-mi iubesc părinții cât mai am timp.

Marcio are 65 de ani dar e în formă și pare cool. Ne promitem reciproc că ne vom citi cărțile pe care le vom scrie. Ne setăm și un timp – maxim 2 ani.

În Biserica de lângă Palacio Bolsao, tavanul e atât de înalt și de fascinant încât, singurul lucru pe care-mi vine să-l fac e să-mi las capul pe spate, să se sprijine pe una dintre bănci. E un fapt neobișnuit într-o biserica, îmi dau seama de asta imediat după privirile oamenilor din jur, dar mie nu-mi pasă. Mă simt bine. Vâjâie-n aer un fel de prezența indescifrabilă, pe care nu pot să pun degetul.

Când Francois Gustave Theophile Seyrig a construit podul din Porto, nu s-a gândit nicio secundă că avea să construiască odată cu el și punți între oameni. Prietenia e o stare pe care nu poți, și nici nu vrei s-o definești, de teamă să nu-și piardă din adâncime.

Podul Dom Luis. Porto. Portugalia.

Vremea e capricioasă în Porto. Soarele e zgârcit și plouă mărunt în reprize de câte 10 minute, suficient cât să te țînă departe, dacă nu ești atent, de lucrurile care te pot face fericit.

Pe coasta Oceanului Atlantic îți îngheață nasul de frig. Și mâinile dacă nu ai buzunare. Că să privești de aproape valurile ai nevoie de o pelerină. Valurile clocotesc neobservate lângă baraj și se sparg, în grabă, în față turiștilor. În mod evident, eu n-am nicio pelerină, dar am curaj suficient, cât să mă avant pe punte spre Far, și să nu-mi pese dacă ajung sau nu uscată înapoi. E liniște cât să te scalzi în ea, după cum dorești.

În Porto e o apă care nu te udă, nici dacă plouă, nici dacă privești oceanul de aproape.