Melancolia la Veneția e aproape un viciu banal. Anticul oras al dogilor pune stăpânire pe tine cât ai clipi din ochi. Parfumul mucegăit al zidurilor rosiatice, luminate de soarele de toamnă se prelinge domol, spre ”El Grand Canale”, salutând gondolele cu îndrăgostiți.

Candva, Venetia se bucura de gloria fastului și al bogatiei. Astăzi, singura ei glorie rămâne trecutul. Aici, tristetea e senzuală, iar iluziile și regretele sunt singurele trăiri care te pot înălta în proprii ochi. Năpădit de amintiri, fiecare minut care trece în Venetia peste tine te schimbă. Sunt de ajuns cațiva pasi prin palatele reci și splendide ale dogilor pentru a fi purtat într-o lume, care luptă cu toate armele să învingă.

Astfel, Veneția e singurul oras din lume care supraviețuieste cu o aroganță a învingătorilor. Porumbeii din Piata San Marco care se așează nestingheriti pe umerii tăi, un cuplu de îndrăgostiți înghesuiti cuminți într-o gondola, umbra rece și deasă a orologiului din Piata, îți mărturisește cu sinceritate că Veneția nu vrea să moară, că decadența ei îndrăznește să-si poarte trecatorii de fiecare dată, spre trecutul ei victorios.
Îndrăznind să viseze,‘’ Veneţia se răzbună cum poate împotriva romanticilor în tranzit, epuizându-i, îmbătându-i de senzaţii, silindu-i să asculte cu evlavie serenade compromise demult. Ele alungă o clipă fantomele, apoi trecutul revine ca o boală sau ca un păcat ce nu poate fi ispăsit. Treptele palatelor s-au tocit iar cei care le urcă astăzi nu sunt decât personaje din afara istoriei, personaje pentru care singura atracție rămân carnavalurile regizate pentru străini. Pe cheiurile Veneției, romanticii nu sunt decat cei de ocazie. Sau mizantropi pierduți prin lume.

În golul impus de timp, Venetia se pricepe să para elegantă, chiar daca e goală. Cand Soarele apune în lagună, Veneția trăiește în aparențele prosperității. Lovind cu nepasare turnul vechii Venetii, vântul are un aer princiar, îmbătrânit însă de eleganța trecerii timpului. Iluzia Venetiei că va fi eternă atrage îndeobste iubiri ce promit si ele sa fie eterne, rostind jurăminte menite să fie uitate imediat ce treci ”Podul Suspinelor”. Vraja care se emană din zidurile caselor te îmbată de tristețe și iubire.
La Venetia, apa, culorile, timpul și iubirile sunt în slujba declinului și al deceptiilor. Culoarea rosiatică a pereților venețieni râde, tace și cântă. La fel si iubirile. Decadenta Veneției e scăldata în culoare. Stâlpii palatelor se văd, în curând, pustiiți si dezgoliți. Ți-ai imaginat vreodată Veneția fără apă?

Obsedată de decadența ei, Venetia obține astăzi cu mâinile goale, ceea ce altădată nu izbutea decât prin forță. Acum e iubită pentru ea însăși. Și cum înțelepciunea se naște întotdeauna din regrete, capitala romantismului își obține astăzi măreția din dezamăgiri. Astăzi e rândul tăcerii să vorbească. Cei care trec astăzi pe chei tresar numai daca inteleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară timpul, ci propria lor viață.