Cand te-am întâlnit pentru prima oară, în apartamentul tău de pe strada Moșilor și m-ai invitat la tine să-l ascultăm pe Chopin împreună,  în camera de oaspeți, țineai fereastra deschisă, ca să intre aer curat și să te liniștească. Așa mi-ai spus, după care mi-ai întins în tăcere, un pahar de vin scump și-o țigară străină, cu miros de cireșe. Țin bine minte, cum eram de mică, și cum, fără să clipesc, m-am îmbujorat ca o puștoaică de liceu de emoție și ți-am ferit privirea. N-am știut atunci ce să fac și nici ce să-ți spun, așa că mi-am lăsat mâinile să tremure și ochii să-ți vorbească în taină și m-am îndreptat spre fereastră.

Noaptea avea ceva nedefinit, aburind, ca și cum totul s-ar fi văzut printr-o lentilă groasă, de la fundul unei ape. Simțeam în piept un fel de beatitudine, o toropeală de iulie, care-mi înghesuia toate cuvintele în gură și le pecetluia undeva, între răsuflare și tine.

Camera în care ne aflam era înaltă, cu un tavan de lemn din stinghii înguste, vopsite în albastru-cenușiu. Patul era în dreptul ferestrei, iar în stânga lui își proiecta umbra, ca din întâmplare,  o veioză cu aer provencal, pe care o primisei cadou de la iubita ta. Mi-am îngăduit atunci, chiar fără teamă, să te privesc în liniște, și chiar să nu fug de la o stare la alta, vrăjită fiind de mersul firesc al lucrurilor și de-un aer potolit, timid, al unor trăiri pe care nu le mai întâlnisem până atunci, niciodată.

De jur împrejurul nostru, stăpâni păreau a fi Nimicul și Tăcerea. Oriunde mi-aș fi întors privirea, nu mă puteam agăța de nicio geană de lumină, de nicio ființă, de niciun sunet. Am simțit atunci cum toată frumusețea lumii și durerea ei se revărsau în mine și în noi, mistuindu-ne încet și fără scăpare.

Fereastra era atunci întreagă, ca dragostea noastră. Sufletele ușoare, ca pana. Tristețea frumoasă, ca roua.

Împreună, am văzut atunci ceea ce alții nu pot să vadă nici prin minune. Am adus cu noi vremuri glorioase și luminate, pe care mai târziu, le-am risipit. S-au risipit. Am simțit atunci toată disperarea și toată așteptarea lumii, apăsătoare, chinuitoare, șovăielnică. S-au stins și ele. Le-am stins. Ni s-au spus toate cuvintele lumii. Le-am uitat. Ne-au uitat.

De atunci și până acum, mă uit mereu după ferestre deschise. Undeva, la marginea acestei lumi, o să găsesc negreșit o fereastră-oază. O fereastră pe care să pot privi, de preferință, dinăuntru înspre afară, nu invers.

O fereastră între lumea dinlăuntru nostru și lumea dintre noi.