Incepe Festivalul de Jazz&Blues de la Brasov. Genialii de la Mammal Hands – în program.

maxresdefault

Domule, Marian Gâlea,

Aş vrea să vă spun un lucru – Vă mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet că daţi viaţă oraşului în care m-am născut. Braşovul avea nevoie de un festival de Jazz&Blues, precum cel pe care-l organizaţi voi, cei de la Asociaţia Culturală Fazin, la Teatrul Sică Alexandrescu. Sunt fericită. Mi-e tare drag teatrul ăsta, de mică mi-a fost drag. Aici am văzut prima piesă de teatru, cu mama, mi-amintesc perfect. Acum mi-e drag şi jazz-ul. Iar dumneavoastră sunteţi aici, ca să mă faceţi fericită.

De mâine începe, aşadar, Festivalul de Jazz&Blues. Trăiam într-un melanj hipnotic, astăzi, la birou, ascultându-i cuminte pe cei de la Mammal Hands, când, hop, ce să vezi? Un link primit de la un prieten bun din Braşov mă directiona spre concertul lor de joi. Din păcate, joi, e cam din scurt pentru mine şi cam dificil să-mi iau concediu. Dar de vineri, de vineri sunt la Braşov.

Pe lângă trupe care au concertat deja la ediţiile anterioare, Braşov Jazz & Blues Festival vine cu două spectacole în premieră în România: Tristan din Olanda şi Joanne Shaw Taylor din Marea Britanie.

O zi de Jazz, una de blues. Pe parcursul celor trei zile de festival (7-9 septembrie) vor avea loc şase concerte, cu artişti din România, Anglia, Germania, Austria şi Olanda.

Seara de vineri, 8 septembrie, va continua cu recitalul splendidului Benedikt Jahnel Trio (Germania/SUA). La Braşov, Benedikt Jahnel va concerta într-o formulă de trio alături de doi muzicieni cu cărţi de vizită de invidiat: toboşarul german Peter Gall, considerat unul dintre cei mai talentaţi instrumentişti din lume la această oră, în timp ce partitura de bas va fi asigurată de americanul Josh Ginsburg.

N-am înţeles, însă, de ce nu v-aţi lungit şi cu ziua de duminică. Ar fi fost chiar relaxat pentru braşoveni şi chiar pentru turisti. Ar fi mers două zile de blues, să ştiti. E adevărat că Joanne Shaw Taylor (Anglia), cu toate premiile obţinute, printre care si Best Female Vocalist la British Blues Awards (2010 şi 2011) şi Songwriter of the Year în 2011 pentru piesa Same as it Never Was, ar merita să închidă festivalul, astfel încât noi, toţi, să fim absorbiţi întru totul de ea şi să mergem acasă fericiti, dar aş fi avut curajul să mă întorc, totusi, a doua zi, să continuăm minunea.

Pentru cunoscători, iată programul complet al celor 3 zile de festival:

Joi, 7 septembrie:

  • Ora 19.00: Platonic Band (România)
  • Ora 21.00: Mammal Hands (Anglia) – Premieră în Brașov

 Vineri, 8 septembrie

  • Ora 19.00: Tristan (Olanda) – Premieră în România
  • Ora 21.00: Benedikt Jahnel Trio (Germania/SUA) – Premieră în Brașov

 Sâmbătă, 9 septembrie

  • Ora 19.00: Raphael Wressnig (Austria) – Premieră în Brașov
  • Ora 21.00: Joanne Shaw Taylor (Anglia) – Premieră în România

Preţul biletelor este de 55 de lei pe seară, pentru zilele de 7 și 8 septembrie, și de 85 lei pentru sâmbătă, 9 septembrie.

Preţul unui abonament este de 160 de lei (număr limitat de 100 abonamente).

Biletele au fost puse în vânzare online pe www.biletebrasov.ro

Domnule, Marian Gâlea, încă o dată – Vă mulţumesc!


Marmură – piesa de teatru pentru amatorii de teatru dens, de idei

front

Nu omul cucereşte spaţiul, ci spaţiul îl exploatează pe om. Iar spaţiul e inevitabil. O coteşti după un colţ – te gîndeşti că poate-i o altă stradă. Dar e aceeaşi: fiindcă se află în spaţiu. De aia şi împodobesc ei faţadele – cu tot soiul de frize – , (de-aia) agaţă numere, pun tot soiul de nume, pun câte o coloană, două… Ca să nu se mai gîndească la tautologia asta cumplită, pe orizontală. Fiindcă totul e o încăpere: o duşumea, un tavan, patru pereţi. Sud şi Nord, Est şi Vest. Numai metri pătraţi. Sau, dacă vrei, cubi. Dar orice încăpere e o fundătură, Publius. Mare sau mică, dar tot o fundătură (e). Un veceu, Publius, nu se deosebeşte de Imperiu decît prin dimensiuni. Mai rău, omul însuşi este o fundătură. Fiindcă are o jumătate de metru în diametru. În cel mai bun caz. (…)’’

Dacă îți place teatrul de idei mergi la Marmură. Pregătește-te sufleteste pentru o piesă de substanţă, care vorbeşte despre viaţă, despre psihologia umană, despre timp, libertate, nebunie, iubire, dar si despre lucruri mai umane, precum evadarea din viață prin somnifere.

Fără a exagera în laude, „Marmură” e un mare spectacol care te cucerește de la început, îţi sfredeleşte cugetul, te înalță, îți ascultă sufletul și ți-l mângâie doar așa cum numai ruşii sunt în stare s-o facă. Dramaturgia lor de dinainte şi de după Cehov ne dezvăluie stihia şi sentimentalismul infinit al condiţiei umane. Un spectacol uluitor, creat din întâlnirea unui mare text cu un mare regizor, cu doi actori în faţa căreia te topeşti de drag şi emoţie, văzându-le talentul: Victor Rebenciug și Marian Râlea. Dragul de Marian Râlea….Pentru rolul lui Tullius din Marmură, Magicianul nostru a luat premiul pentru cel mai bun actor în cadrul premiilor UNITER 2016.

Nu o să încerc să vă povestesc despre ce este vorba exact în piesă. Subiectul îl găsiți cu ușurință peste tot.

Suntem proprii nostrii prizonieri. Și ar fi tare bine dacă am putea face ceva ca să ieșim din jocul asta nebun – așa mi-am spus apăsat la terminarea spectacolului. Fiecare în turnul lui de fildes, printre amintiri, pasiuni, și obsesii. ”Ceea ce ne deosebește de ceilalți nu sunt decât niste metri pătrati” –  Chiar așa – niște metri pătrați…Cumva o ironie a lumii…

Nu poți scrie oricând si oricum despre trăirile, ideile și amprenta pe care ți le lasă o astfel de piesă de teatru. Sau despre ceea ce acești doi actori din rolurile principale, Victor Rebenciug si Marian Râlea dăruiesc lumii în doar câteva ore prin schimbul lor de replici, atât de bine regizate de Iuri Kordonvski. Eu una nu pot.

Când îndrăznesti să pui pe hârtie lumea creionată de acest om, regizor fantastic al Rusiei, fiecare frază ți se pare nepotrivită, lipsită de sens.

Prilej de meditație teatrală pe temele cele mai importante ale lumii –  libertate și determinare, existență și esență, timp, univers concentraționar, iubire, Marmură este fără îndoială, cea mai bună piesă de teatru la care am fost în ultimii ani. O piesă jucată de actori cu minți năucitoare, de un echilibru fantastic în dialog. O poveste despre neputința din sufletele noastre, prieteniile pierdute, pasiunea pentru Roma antică, filozofie, clasici si poezie. O poveste în care tăcerea actorilor, gestica și aplauzele de la finalul piesei nu sunt suficiente și pe care ai vrea să le repeți la nesfârșit.

Despre autorul piesei

Iosif Brodski este unul dintre cei mai mari poeţi ruşi ai secolului al XX-lea. Născut pe 24 mai 1940, la St. Petersburg, Brodski avea să fie arestat şi judecat pe 18 februarie 1964 pentru parazitism social. Condamnat la cinci ani de muncă silnică în nordul Rusiei, Brodski este eliberat după 18 luni de detenție în urma intervenției  unor importante personalităţi culturale europene – inclusiv a lui Jean Paul Sartre.

Nota bene! Un spectacol recomadat celor care sunt in cautare de idei, ci nu de actiune.

marmura-2

bulandra1_5D_081

Câteva pasaje din piesă

Vreau într-adevăr să mă asemăn Timpului. Adică ritmului său. Fiindcă nu sînt poet şi nu pot crea un ritm nou… Singurul lucru pe care aş vrea să-l încerc este să-mi fac existenţa un pic mai monotonă. Mai puţin melodramatică. Mai pe şleau – să dorm cît mai mult. Opt ore de somn, şaisprezece de veghe – această versiune a Timpului o cunosc deja.. Mă gîndesc că ar putea fi modificată”.

O modalitate de a evada, Publius, se găseşte întotdeauna. Dar o modalitate de a rămîne… De fapt ce demonstrează o evadare? Că sistemul e imperfect. Acum, bineînţeles, ţie asta îţi convine. Fiindcă tu, Publius – ghici cine eşti? – iartă-mă că trebuie să-ţi spun, eşti un barbar. Fiindcă pentru tine Pretorul e un duşman, Turnul o temniţă. Pentru mine în schimb primul e un nimeni, iar al doilea un nimic. Numai că ei – nimeni şi nimic – trebuie să fie perfecţi. Unde mi-e somniferul?

Preturi bilete
Cat. Premium – 60 ron
Cat.I – 40 ron
Cat. a II-a – 20 ron
Locatie Teatrul Bulandra, Bucuresti.

Tudor Chirilă, ultimul din coadă. O piesă de teatru, pe care am de gând să o uit cât de repede pot

coada-4

N-am înțeles niciodată piesele de teatru vulgare. Sau necesitatea redării acestora cu ajutorul limbajului licențios, vizibil incomod pentru spectator.

Sunt o fixistă, e adevărat, dar sunt o fixistă cu ștaif. Îmi place să cred despre mine că toate piesele de teatru la care merg, îmi vor trezi, sub o formă sau alta, conștiința.

Duminică mi-am pus toate speranțele în Coada, o piesă scrisă de un dramaturg american, foarte cunoscut, în întreaga lume –Israel Horowitz. Am cam greșit. Dramele americane n-au nimic de-a face cu dramele românești. Cum, de altfel, nici teatrul românesc, n-are nimic de-a face cu teatrul american, de stradă.

M-a cucerit, totusi, remarca lui Eugen Ionescu la adresa autorului, Israel Horowitz și m-am dus. Nu poți rămâne indiferent la un volum prefațat de Eugen Ionescu.

”Israel Horowitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaş american tandru. De cum îl vezi, nu poţi să nu-l îndrăgeşti. La fel ca toţi oamenii blânzi, la fel ca toţi cei delicaţi, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.”

Imi place să merg la teatru de mică. Sunt un spectator tolerant și câteodată în stare să accept orice deviere de la regulă. Spun asta ca să înțelegeți că, nu mă las deziluzionată așa ușor, cu una, cu două.

Mi-am spus mereu ca singurul rol, pe care l-as putea avea vreodată pe scenă, ar fi acela de speactator. Un spectator de teatru, în stare să aprecieze eforturile actorilor. Să le înțeleagă trăirile. Să plece acasă un pic mai înțelept decât a venit. Cu fruntea sus.

Coada, o piesă scrisă cu aproape 50 de ani în urmă, de către regizorul american, Israel Horovitz m-a facut să-mi plec fruntea, în loc să mi-o ridic. Jucată pentru mai bine de 20 de ani la New York, piesa a fost adusă la Teatrul Bulandra, abia in 2014 de către regizoarea – Iarina Demian si adaptată.

Distribuția îl include în rol principal pe Tudor Chirilă, un rol de compoziție, și pe alti actori de seamă, printre care și Nicodim Ungureanu, Irina Ungureanu, Radu Gheorghe, Ion Grosu, Cristi Crețu și Mariana Dănescu. De Ion Grosu chiar mi-era dor să-l văd pe scenă, dar nu mimându-și propriul orgasm. Să-mi fie cu iertare. Dar chiar asta am văzut și-am auzit. Și n-am fost deloc satisfăcută.

Nu sunt critic de teatru. Dar să te apuci să-ți oripilezi spectatorii, cu scenele de sex fierbinti dintre actori, nu mi se pare  întocmai potrivit. Eu vin la teatru să mă simt bine, nu să mă simt stingherită.

Aș putea fi acuzată de lipsă de profunzime. Problema e că aș putea dovedi imediat, înapoi, reversul medaliei. Îmi place și mie Mozart. Și deopotrivă, filozofia. Însă, atunci când merg la teatru prefer cu precădere, regizorii care reușesc să se ferească de trivialități.

Dintre toate ”recenziile” pe care le-am găsit, nici măcar una nu e negativă. În afară de a mea.


”Revoluțiile nu se întâmplă pe Facebook”

12063744_973594042682623_2468011843748014668_n

Părinții se întorc la casele lor, de la capele și cimitire, încă pe bâjbâite, aplecați de durere și neputință. Mâinile le miros a ceară și-a tămâie, iar în gând li se perindă fără încetare, aceleași rugăciuni fără de sfârșit. Rugăciunile au rostul lor de după sicriele închise. Unii dintre ei și-au îngropat deja morții, alții încă le mai stau de veghe la căpătâi.

De 5 zile încoace, părinții cărora li s-au dus copiii n-au închis un ochi. Se iau în brațe mame cu tați, surori cu frați, mătuși cu bunici, prieteni cu necunoscuți. Zbiară și se smucesc ca fiarele, cum pot, din brațele neputinței și al cutremurului. Să fie un secol de când copii lor zac întinși în sicrie, iar ei nu pot nici măcar să le mângâie chipul.

Este în jur de ora 18.00 iar în fața clubului Colectiv, vântul adie usor. Nu poți tine mult ochii deschiși în fața miilor de lumânări aprinse în memoria celor 32 de tineri care au murit. E atâta durere de jur-împrejurul lor, încât dacă stai prea mult într-un loc, ai impresia că durerea îti apasă pe piept și te lasă fără aer.


La câteva străzi distanță, undeva în Centrul Capitalei, mii de tineri furiosi, dar tăcuți, mototolesc Guvernul si-l aruncă la gunoi. Intr-o clipită. Se aud voci despre onoare și asumare, despre pocăință și trudă. Despre ani de suferință și nestiință. Despre ani în care am tăcut și-am suportat bătaia de joc a PSD-ului, a oamenilor fără de suflet și fără de minte, a celor avizi după putere și bani, a celor șmecheri și mai pricepuți ca noi de 1000 de ori într-ale mitei și coruptiei.

Am tăcut cu toții. Si noi și părinții nostri. Cu tot cu Ceaușescu. Am crescut monștrii pe care i-am educat să ne conducă. Să ne manipuleze, să ne ia de la gură și ultimul colț de pâine pe care l-am obținut cu trudă. Am tăcut cu totii. Dar s-a terminat.

Se împlinește imediat un an de când, pe 16 noiembrie 2014, Adrian Rugina a scris pe pagina sa de Faceboook, în ziua turului doi al alegerilor prezidenţiale, un text la adresa clasei politice, despre  situaţia dramatică în care se află România:

***

De 25 de ani, toţi cei care ne-au condus au investit exclusiv în prostie şi în prostime. Educaţia este ca şi inexistentă, sistemul medical este la pământ, iar sistemul de asigurări sociale nu e altceva decat o glumă proasta. In mod normal, intr-o tara normala, n-ar trebui sa-mi fac griji pentru pensie. O mica afacere, condusa corect, ar trebui sa produca suficient, sa-mi permita sa pun deoparte fie si un minim care sa nu-mi dea depresii cu 25 de ani inainte sa am nevoie de el. Ei bine, nu e tocmai asa. Statul roman nu stie sa-si sustina decat propriul buzunar. In rest, te ingesuie cu zeci de controale, popriri nesimtite, suprataxare, birocratie, lipsa de interes. In paralel, statul si-ai lui reprezentanti, pe care i-am votat si apoi i-am lasat sa-si faca de cap, sau pe care nu i-am votat pentru ca ne era scarba sa mergem la vot, si-au batut joc de orice. Au furat tot ce era de furat, au dat tunuri peste tunuri. Lucrurile au transpirat intotdeauna, dar nimeni n-a luat atitudine. Stirile au aparut in presa, noi am dat de doua ori Share pe Facebook, ultragiati nevoie-mare intre doua cafele, si povestea a trecut. Nesimtirea a proliferat an de an, pe fondul unei prese controlate, directionate, care in cea mai mare parte ai ei (incerc cu greu sa nu generalizez), n-a facut decat sa distribuie rahat prin toate canalele, in orce forma, totul orientat catre intoxicare, prostire, dezinformare.

Ce se va intampla cu dosarele existente, cu anchetele mai vechi si mai noi, cu cei appx 250 de politicieni care urmeaza a fi anchetati in dosarele care urmeaza sa fie deschise, sau daca asta se va mai intampla vreodata, depinde de noi. Nu depinde de ei. Dar stiu ca, in primul rand, aceasta caracatita monstruoasa, pusa pe furt si imbuibare, numita PSD (si in toate formele de la FSN incoace) trebuie sa moara. Trebuie distrusa si spulberata.”

***

Cu ce drept am fost noi nedumeriți la protestul de aseara? Cum adică n-am stiut ce-am vrut? Am știut. Si dacă sunt printre voi dintre aceia care n-au știut, acum stiu. A fost suficient să aruncăm o privire cu ochii larg deschiși peste textul de mai sus, ca să știm de ce anume ieșim din nou în stradă. Și ce vrem să schimbăm.

În urmă cu două zile Adrian Rugina a fost condus pe ultimul drum cu onoruri militare. Nu l-am cunoscut niciodată, dar mi-ar fi plăcut. Mi-ar fi plăcut să-l aud printre noi, în cele două seri la rând la proteste. Și-apoi să-l urmaresc cum propune soluții argumentate să ne ajute. Să ne scoata din nebunia asta la care am ajuns cu toții. Să râdă un pic de Tudor Chirilă la Cotroceni. ( Sper ca n-am innebunit cu totii!)

Dragilor, în timp ce parinții aștia își plâng copiii, noi ne batem joc de ei și-i luăm în derâdere. Facem documente în Google Docs pe Facebook, ca să circule liber printre toti nătângii și să tâmpim cu totii, laolaltă. Suntem tineri, știu, dar o parte dintre noi suntem și proști. Mai proști decat însuși președintele, care ne invită de zori să-i trimitem propuneri de candidați eligibili la Vocea Poporului.

Stimate domnule Iohannis,

Când am iesit pentru dumneavoastră la vot, la grădinița din colțul blocului- v-am ales ca lider. Am stiut ca n-aveți stofă de lider de la început, dar am tânjit mereu în sinea mea și am mers cu dumeavoastră până în pânzele albe. Maniera în care ati ales să discutati mâine cu societatea civilă, invitând organizațiile neguvernamentale să se „auto-invite” și incurajâng zecile de mii de oameni iesiti pe străzi să vă scrie, n-are nicio legătura cu statutul dumneavoastră de presedinte. V-am ales din simpatie,(Sibiul e orasul meu preferat, dupa Brasov), dar vă spun sincer, la asta nu m-am așteptat. E adevărat că m-am încrezut mereu, mai mult în consilierii dumneavoastră, decât în dumneavoastra, dar să-mi fie cu iertare, un asemenea scenariu nu mi-am închipuit.

Domnule presedinte, cine vă consiliază pe dumneavoastra, pe noi nu ne interesează. Noi rămânem în stradă.

Semnat – Partidul Colectiv


Veneția fără apă

35804_405199173842_7817150_n

Melancolia la Veneția e aproape un viciu banal. Anticul oras al dogilor pune stăpânire pe tine cât ai clipi din ochi. Parfumul mucegăit al zidurilor rosiatice, luminate de soarele de toamnă se prelinge domol, spre ”El Grand Canale”, salutând gondolele cu îndrăgostiți.

Candva, Venetia se bucura de gloria fastului și al bogatiei. Astăzi, singura ei glorie rămâne trecutul. Aici, tristetea e senzuală, iar iluziile și regretele sunt singurele trăiri care te pot înălta în proprii ochi. Năpădit de amintiri, fiecare minut care trece în Venetia peste tine te schimbă. Sunt de ajuns cațiva pasi prin palatele reci și splendide ale dogilor pentru a fi purtat într-o lume, care luptă cu toate armele să învingă.

Astfel, Veneția e singurul oras din lume care supraviețuieste cu o aroganță a învingătorilor. Porumbeii din Piata San Marco care se așează nestingheriti pe umerii tăi, un cuplu de îndrăgostiți înghesuiti cuminți într-o gondola, umbra rece și deasă a orologiului din Piata, îți mărturisește cu sinceritate că Veneția nu vrea să moară, că decadența ei îndrăznește să-si poarte trecatorii de fiecare dată, spre trecutul ei victorios.
Îndrăznind să viseze,‘’ Veneţia se răzbună cum poate împotriva romanticilor în tranzit, epuizându-i, îmbătându-i de senzaţii, silindu-i să asculte cu evlavie serenade compromise demult. Ele alungă o clipă fantomele, apoi trecutul revine ca o boală sau ca un păcat ce nu poate fi ispăsit. Treptele palatelor s-au tocit iar cei care le urcă astăzi nu sunt decât personaje din afara istoriei, personaje pentru care singura atracție rămân carnavalurile regizate pentru străini. Pe cheiurile Veneției, romanticii nu sunt decat cei de ocazie. Sau mizantropi pierduți prin lume.

34490_405196878842_1902347_nÎn golul impus de timp, Venetia se pricepe să para elegantă, chiar daca e goală. Cand Soarele apune în lagună, Veneția trăiește în aparențele prosperității. Lovind cu nepasare turnul vechii Venetii, vântul are un aer princiar, îmbătrânit însă de eleganța trecerii timpului. Iluzia Venetiei că va fi eternă atrage îndeobste iubiri ce promit si ele sa fie eterne, rostind jurăminte menite să fie uitate imediat ce treci ”Podul Suspinelor”. Vraja care se emană din zidurile caselor te îmbată de tristețe și iubire.
La Venetia, apa, culorile, timpul și iubirile sunt în slujba declinului și al deceptiilor. Culoarea rosiatică a pereților venețieni râde, tace și cântă. La fel si iubirile. Decadenta Veneției e scăldata în culoare. Stâlpii palatelor se văd, în curând, pustiiți si dezgoliți. Ți-ai imaginat vreodată Veneția fără apă?

Obsedată de decadența ei, Venetia obține astăzi cu mâinile goale, ceea ce altădată nu izbutea decât prin forță. Acum e iubită pentru ea însăși. Și cum înțelepciunea se naște întotdeauna din regrete, capitala romantismului își obține astăzi măreția din dezamăgiri. Astăzi e rândul tăcerii să vorbească. Cei care trec astăzi pe chei tresar numai daca inteleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară timpul, ci propria lor viață.


Un film pe care trebuie să-l vezi!

Sunt puține fime pe care le rețin. Si cu mult mai puține cele pe care le recomand mai departe prietenilor mei.

Recunosc. Dupa ce m-am uitat la To end all Wars, mi-am resetat obiectivele în viață. M-am întors încă o dată spre cei pe care i-am cunoscut de-alungul timpului și le-am multumit în sinea mea atât pentru bucurii cât și pentru tristeți.

Tu cât de tolerant ești cu cei din jurul tău? Încearcă filmul. O să te pună pe gânduri.


Absolut delicioasă, savuroasă – Dineu cu prosti la TNB

ion_caramitru_si_horatiu_malaele_in_dineu_cu_prosti

Horațiu Mălăele e Francois. Un amărât pasionat de machete de chibrituri și părăsit de nevastă pentru cel mai bun prieten. Un bâlbâit notoriu și prost de-ngheață apele. Cel mai prost dintre toti prostii.

Actorul aceluiasi rol, (asa cum i-am spus unui prieten dupa ce-am vazut piesa), Malalele e cu siguranta unul dintre cei mai carismatici si mai valorosi actori pe care-i avem. Preferatul meu dupa Radu Beligan.  L-am observat de mai multe ori in Cafeneaua si tot de mai multe ori in Mascariciul, de unde am plecat acasa cu 7 ani  mai tanara si mai vesela ca niciodata.

În Le diner du cons, denumirea in franceza a piesei, singura grija a regizorului (Ion Caramitru) este sa zugraveasca personaje simple, a caror naivitate si stangancie sa redea publicului comicul de situatie, adica sa te faca sa razi cu gura pana la urechi. Practic, in Dineu l, prostii sunt in centrul atentiei si bufoni fara de voie.

O  joaca de oameni mari, o joaca cu sufletele oamenilor, în care un barbat destept, (Pierre) editor de carti isi propune sa se distreze pe seama unui prost, (Malaele) la dineurile organizate sitematic in fiecare miercuri. O piesa savuroasa, delicioasa, in care gafele unui prost pana la cer si inapoi, (Francois) sunt primite cu bratele deschide de catre public si transformate in hohote de ras.

Insa, dincolo de comedie, replicile dintre cei doi  surprind si momente, care transforma amuzamentul in tragic si prostii in personaje sensibile, care te fac sa meditezi pret de cateva secunde asupra ta si a comportamentului tau fata de cei mai putin destepti ca tine – „Să vă gândiţi de 1.000 de ori înainte să spuneţi despre cineva că este prost!”. Avem de-a face practic cu morala de la sfarsitul piesei, dar fara adancime psihologica, asa cum s-ar gandi cei care prefera dramele.

10dineu_155756

In Dineu cu prosti nu plangi, doar razi. Razi cu pofta si iti incarci bateriile. Nu degeaba coada de la casa de bilete e mereu interminabila.


Top 3 piese de teatru pe care merită să le vezi în Brașov

jack-si-femeile-lui-teatrul-dramatic-brasov

Pentru cei care nu stiu, Brasovul are un singur teatru. Din pacate. Oricum, nu e cazul sa te intristezi. Unii dintre cei mai buni actori joaca pe scena Sica Alexandrescu si asta e de ajuns. Daca esti din Brasov sau pur si simplu esti curios sa vezi cum arata o piesa de teatru cu actori din provincie,  ti-am scris mai jos 3 piese pe care ti le recomand.

1. Alchimistul. E prima optiune pe lista mea. Piesa pune in scena cartea lui Paulo Coelho, pe care l-am citit cu totii, macar in liceu. Eu am plecat din sala cu o  replica pe care mi-o aduc aminte, ori de cate ori imi  pare ca sunt departe de visele mele. Cand iti doresti ceva cu adevarat tot Universul conspira la implinirea dorintei tale. Biletul e doar 10 lei pentru adulti si culmea…5 lei pentru elevi, studenti si pensionari.

2. Jack si femeile lui. La acelasi teatru am vazut anul trecut, de 8 martie , o alta piesa la fel de faina, piesa pe care o recomand doar celor care isi dau seama ca e imperios necesar sa traiasca in prezent. Scrisa în 1992, piesa are acute tente autobiografice. Publicul este poftit în apartamentul newyorkez al unui scriitor celebru care se luptă, mixând realitatea cu imaginaţia, cu femeile din viaţa lui: actuala soţie, cea decedată, fiica lui, sora lui, amanta sau psiholoaga. Piesa e punerea in scena a cartii lui Neil Simion, iar actorul principal e Mihai Bica, un actor absolut genial!

3. Sector S. Daca ai chef sa razi si nu-ti plac dramele existentiale, poti sa mergi la teatru la o comedie. Sector S, in regia lui Emanuel Parvu costa doar 10 lei. Se joaca intr-o sala micuta, intima, cu publicul pe scena  si o sa razi atat de mult, incat o sa te faca sa pleci din sala cu falcile infierbantate. Pieasa iti arata cum poate fi in Rai, dar si in Iad, daca nu stii sa fii fericit la timp cu ceea ce ai.

Have fun!