Un carusel de emoții. Așa mi-a fost anul care tocmai a trecut. Un amalgam de stări, unele obișnuite, altele mai puțin obișnuite, care m-au purtat, fără remușcări, de la Ana la Caiafa, ca-ntr-un fel de visare nedorită. Care mi-au luat pe rând, tot ce-aveam mai bun în mine, dar și mai rău, pentru ca mai apoi, în lunile ce-au venit, să le primesc înapoi, doar pe cele bune, înzecit mai valoroase.

Ne-am imaginat multe lucruri împreună. Ne-am imaginat spre exemplu, cum ar fi să-ți trăiești viața fără să-ți pese de aluatul din care ești făcut. Să nu știi de unde vii și încotro te îndrepți. Nu mi-a plăcut.

Cum ar fi să zidești prietenii din nimic și nimicul din prietenii.

Cum ar fi dacă rucsacul meu de munte ar cântări în visuri și-n dorințe, fix atât cât pot să duc. Cum ar fi să ai așteptări ceva mai realiste de la oameni, iar singurele visurile pe care le porți pe umeri, să-ți aparțină în totalitate. Să nu le pui pe umerii nimănui.

Să înțelegi că primești atât cât poți să oferi. Sau că, uneori, oferi atât cât primești.
Un an cât un veac de meditație. 

Hai, succes în 2018!