Când vremea-i bună-n Făgăraș, ai cel puțin o pereche de papuci de trekking și nu ești genul care-și petrece diminețile de duminică pe canapea, în fața televizorului, ia-ți un sandviș cu tine și taie-o spre unul dintre cele mai frumoase canioane de la noi – Valea lui Stan. N-ai să regreți câtuși de puțin, ba dimpotrivă o să te întorci acasă cu cea mai bună energie din univers.

Spun asta după ce, vreme de mai mulți ani, am tot amânat traseul ăsta din diferite motive imaginare – ba că nu ajung la altitudine, ba ca e prea scurt traseul și atunci ce rost mai are, ba că n-am să mă bucur de priveliști neasemuite (e adevărat că mie-mi place hăul, asta e! ), ba că-i prea departe și e absolut necesar să ajung cu mașina, (și asta e adevărat), ba că prietenii mei montaniarzi preferă Mont Blanc-ul, et cetera. În final, însă, am reușit! Am ajuns pe Valea lui Stan și tare bine mi-a fost!

Doar așa ca informație, Canionul Valea lui Stan face parte din grupa montană Iezer Păpușa, și deși pare destul de solicitant din fotografii, e un traseu-spectacol, de luat la picior de către oricine are puțin curaj și are nostalgia cățărărilor din copilărie.

Ca să ajungi pe Valea lui Stan trebuie să te îndrepți în primul rând spre Transfăgărășean. Oprește-te înainte de a ajunge la baraul Vidraru, fix în dreptul unei troițe din lemn. (din aceea colorată frumos). De aici începe traseul, prin stânga, pe cărare.

Fix la început, traseul pornește lin prin pădure, de-alungul râului, printre bolovani și pietre, vegetație abundentă și pe alocuri…viespi, lucru care te-ar putea face să-ți pui geaca de hiking pe tine și să tragi femoarul până-n gât, cum am făcut eu.

Fii bine! Nu folosi înainte să pleci pe traseu parfum, loțiuni de corp sau deodorant cu miros pregnant. În felul acesta crești șansele să-ți amintești de tură cu drag, ci nu cu rău de bodari, viespi sau alte vietăți rău-voitoare.

Toată agitația asta, compensează, însă, cu lumina aia deosebită, care bate printre ramurile copacilor, mai ales dacă ești harnic și te nimerești pe traseu dimineața devreme.

După 1 oră de mers începe distracția! Baraje, cascade, înălțimi și scări special amenajate pentru a parcurge cu ușurință pereții verticali. Nu trebuie să-ți faci, însă, griji deloc! Scările sunt chiar stabile și testate de turiști cam tot timpul anului. Apa nu e mare, dar, spre a evita orice fel de aventură neplăcută, vă recomand să aveți încălțăminte care se păstrează uscață și ține accidentele departe de voi. Cum ar fi, spre exemplu  bocancii! S-ar putea să mai tai și din andrenalină cu ajutorul acestora, dacă totuși, n-ai antrenament de altitudini.

Nota bene – traseul e marcat cu un punct roșu într-un cerc alb. Just to know, mai ales dacă ești începător și vrei să te simți stăpân pe situație.

In total traseul nu durează mai mult de 4 ore, dus-întors. La început, si eu m-am entuziasmat când am văzut pe indicatoare 4 ore, așa că am plecat la drum cu mindset-ul unui traseu total de 8 ore, dus-întors, obișnuită fiind cu drumețiile lungi din Retezat sau Piatra Craiului.

Singurul lucru pe care-l regret este că nu m-am tolănit suficient de mult în iarbă și n-am admirat suficient copacii absolut incredibil pe care i-am întâlnit pe drum. Înalți, cu ramuri jucăușe, cu mușchi și tot felul de ciuperci, care mai de care mai colorate.

 

 

 

Într-un final, vei ajunge în Poiana Călugăriței, o poiană destul de drăguță, cu oameni gălăgioși care-și mânâncă sandvișurile din rucsac și-și trag sufletul după ce le-au tremurat picioarele pe scările din metal. Apropo de scări – unii aseamănă traseul cu un fel de via ferrata. Eu zic, totuși că-i cam mult, și că, uneori, dacă ai copii, ți-i poți lua cu tine și pe ei.  Dar desigur, muntele nu trebuie subestimat nicicum, oricât de multă experiență ai avea!

Sfat – Noi am coborât spre barajul Vidraru unde ne-am oprit să admirăm lacul, însă, dacă aș avea de ales traseul de întoarcere a doua oară, eu personal,  aș alege să cobor pe unde am urcat. Pe partea cealaltă, drumul e anost, lung (5 km) și chiar neplăcut când dai în șosea. Mai întâi ajungi în drumul forestier Călugăriţa, care apoi se intersectează cu traseul de contur al lacului spre Cumpăna, şi-abia în cele din urmă ajungi la baraj, de unde cobori spre maşină.

Hai s-aveți cărări frumoase!