Amintiri pentru o viață pe Muntele Olimp, Vârful Mytikas (2918m)

Varful Mytikas - vedere dinspre Varful Skala.

Vârful Mytikas – vedere dinspre Vârful Skala.

Spontaneitatea aduce cu sine cele mai frumoase amintiri. Iar amintirile datorate spontaneitătii au locul lor de cinste. Nu-i ușor să rămâi cu picioarele pe pământ, mai ales când, prietenii tâi îți susțin visurile și aleg să vină cu tine la plimbare, spre cel mai înalt munte din Grecia – Vârful Mytikas. (2918m). Vârful Mytikas, cel mai înalt munte din Grecia, și cel de-al doilea cel mai înalt vârf din Balcani, este de departe, cel mai spectaculos și mai controversat vârf din Antichitate și până în zilele noastre.

De la București la Litochoro, destinatia finală, de unde aveam să pornim ascensiunea spre Muntele Olimp, am facut exact 11 ore cu masina personală, cu tot cu opriri.

Litochoro, un orașel de munte vesel și curat, a dezvoltat de-alungul timpului un caracter turistic destul de pronunțat. Nici n-am încercat să găsim cazare aici, era plin ochi de turiști cu rucsace în spinare și bocanci de munte. Dacă vrei sa râmâi aici peste noapte, îți recomand să-ți faci rezervare din timp si să-ti aloci un buget generos, cu mult peste 50 de euro. Sunt puține hoteluri decente, iar pensiunile au deja clienții lor fideli.

Opțiunea noastră pentru prima noapte de vacanta a fost camping-ul Olympos Beach, un camping exact pe malul marii, foarte bine organizat și surprinzator de curat. De dimineata, ai ocazia sa vezi Muntele Olimp de jos în toata măreția lui.

Planificare traseu

Ziua 1 : Pronia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

       Vf. Mytikas – Refugiul A – Prionia: 5 h 30

       Marcaj: E4 (romb galben)

       Diferenţă totală nivel: + 1900 m, – 1900 m.

       Surse apă: Prionia (izvor amenajat), Refugiul A – Apa Imbuteliata

Harta inaltimilor din Olimp

Echipamentul minim necesar:

  • Trusa medicală, crema protecție solară
  • Frontală
  • Rucsac maxim 40
  • Ham+carabin
  • Bețe trekkin
  • Casca alpinism (optional)
  • Ochelari soare
  • Cagulă
  • Mănusi
  • Geaca si pantaloni
  • Bocanci

 

 

Ziua 1 : Prionia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Noi am împărtit traseul în două zile, cât să avem timp să admiram privelistile și să ne bucurăm de natura. Muntele Olimp e o rezervație naturală care cuprinde o suprafață totala de 4000 mp și poate fi străbătuta pe mai multe trasee, bine marcate, și chiar bine întreținute.

Cel mai cunoscut traseu spre vârf si de altfel, cel mai cunoscut de toți turistii străini este marcat cu E4 si începe din Litochoro.

Primii 19 km i-am traversat cu masina personala prin pădure, pe serpentine cam abrupte pentru placul meu. Am fi putut parcurge acesti 19 kilometri si pe jos, prin defileul Canionului Enipeas, însă n-am avut suficient timp. Drumul e spectaculos, cu vegetație elenară si privelițti care-ți taie respiratia. Cu toate acestea, am încercat să rămân la locul meu și să nu privesc prea mult prin parbrizul mașinii. Dacă nu ești genul care rezistă la astfel de tentații, poate ar fi indicat să lasi pe altcineva să conducă.

Am ajuns la Cabana Prionia in 30 de minute, un loc întesat de turisti, dominat de o parcare destul de mare, cu multe masini, chiar prea multe pe alocuri. Aici ne-am echipat corespunzător și am inceput ascensiunea. Planul nostru însă a fost să ajungem la Refugiul A (2100m) până la ora 16.00 și să petrecem acolo câteva ore cu ceilalți oaspeti pe care i-am putea găsi la cabană :)

Cum e traseul de la Cabana Prionia până la Refugiul A?

Din Prionia pana la Refugiul A (Spilios Agapitos) am făcut exact 3 ore si jumatate. Trei ore și jumătate în ascensiune pe Muntele Olimp nu se compară  cu niciun munte pe care am fost până acum. În ciuda tuturor review-urilor citite, care spuneau ca traseul este foarte usor, și că poate fi parcurs cu ușurinta și de către copii, noi ne-am întâlnit cu un traseu destul de greu, un traseu care a inclus un efort susținut si hidratare corespunzatoare. E adevărat ca ne-am intâlnit și cu ceva copii – însa toti erau cărați în spate de părintii lor. :)

Traseul îți solicita toți muschii pe care-i ai, si chiar si pe cei despre care, nu credeai ca i-ai avut vreodată. Prima porțiune a însemnat o serpuire la deal si la vale, prin pădure, o pădure destul de rară, cu poteci bine bătătorite de catre turisti. Nimic deosebit. Doar copaci impunători si vegetatie cât curprinde, de ambele sensuri de mers. Însă, în cea de-a doua parte a traseului, urcarea a devenit mult mai serioasă, cu  respiratie îngreunată. Dacă nu te hidratezi cum trebuie înainte si n-ai pic de ciocolată la tine, pregătește-te psihic pentru pauze mai lungi, care-ți vor lungi traseul cu cel putin 1 oră. Apropo, pe Olimp cresc peste 20 de specii de plante unicat in lume. Aici si doar aici. Ai ce admira si crede-mă pe cuvant – nici măcar nu e necesar să le cunosti pe toate. :)

Varful Mytikas, vedere de pe traseul pana la Refugiul A.

Varful Mytikas, vedere de pe traseul pana la Refugiul A.

Marea Egee, văzută de pe culmi, anulează însă, tot efortul depus și te impinge, parcă, de la spate să o vezi de la înăltimi și mai mari. Știi că oricât de obosit ai fi, si oricât de tare te-ar deranja soarele puternic, vântul și bătăturile din bocanci, vei continua să mergi mai departe. Lecția perseverenței e o lecție, pe care ți-o dă negresit masivul din Olimp.

La refugiul A am ajuns exact la ora propusă. La ora 16.00, pe munte, soarele nu mai avea putere să ne deranjeze, așa că ne-am așezat muți de uimire la o masă cu un ceai dinainte, si am admirat priveliștea incredibilă.

 

Marea Egee - vazuta de la terasa Refugiului A.

Marea Egee – văzută de la terasa Refugiului A.

14324398_10154084620178843_1521217399873916961_o


Unde am înnoptat?

14324405_10154084623878843_5504127343060570423_oNe-am petrecut noaptea la Refugiul A, într-o cameră cu alte 15 persoane. Am reușit să rezervam ca prin minune ultimele două paturi prin telefon, așa ca am fost multumiti până peste măsura. Patul ne-a costat 15 euro/persoana. Olimpul nu e foarte prietenos cu spațiile de cazare iar camparea la intamplare este strict interzisa. Și oricum ar fi – nu vrei să stai la cort nici vara, cam atât de frig poate fi aici după ce apune soarele.

Refugiul A numără în total 110 locuri de dormit in dormitoare comune, două spații pentru masă, un mini-restaurant (unde se găteste frecvent tocană de miel, paste cu bulion si supă caldă cu taitei) o baie la subsol (deschisa doar noaptea, dimineata 2 ore si seara 2 ore) si o zona de checkin, foarte bine organizata cu dulapioare pentru bagajele turiștilor. Dacă aveti de gând să le faceti o vizită în curând, trebuie să știti că aveti nevoie de slapi, intrucât nu veti fi lăsati sa intrati cu bocancii din pădure în cabană. Nu au personal care să facă curat zilnic, așa că e o idee foarte bună. Nu uitati nici de sacul de dormit si nici de frontală. Lumina se stinge la ora 22.00 seara si se aprinde din oficiu la ora 05.00 dimineața. Conditiile sunt oricum net superioare celor intalnite la noi în țară.

Locatia, asa cm va imaginatț, este destul de simplă, curată si vizitată de tot felul de oameni, majoritatea iubitori de natură și de munte. Dacă ești din fire vorbăret, poti pleca de acolo cu ceva prieteni. Noi ne-am împrietenit la masă cu un polonez, foarte simpatic, care se împrietenise la rândul lui cu un turc, student la medicina. Și de aici n-a fost decât poveste și bere turnată în pahare. :). Astfel de momente îți rămân în suflet pentru o viata întreagă.

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

Dimineata, cum vă spuneam a început la ora 5 fix. Atunci s-au auzit fosnind primii saci de dormit. M-am ridicat imediat, ca prin minune și am pornit spre terasaă, cu o cana de cafea în mâna. Niciodata, dimineata nu fu mai frumoasa si mai merituoasa, :). Asta stiu sigur.

Rasarit de soare vazut de pe terasa Refugiului A, Muntele Olimp.

Rasărit de soare văzut de pe terasa Refugiului A, Muntele Olimp.

14379988_10154084648558843_1485703851897083827_o

Am început ascensiunea spre Vârf la ora 7 fix. Teoretic ne așteapta un traseu de 3-3,5 ore. Planul nostru a fost să ajungem pe vârf în maxim 3 ore și să revenim în Litochoro până la ora 19.00. 

Încet-încet, în maxim 30 de minute, peisajul se schimbă. Vegetaţia cedează locul grohotişului, iar Varful Mytikas se arată în toată splendoara lui, luminata de vânt și soare cu dinți. Din când în când, norii devin tot una cu noi.

Am ajuns pe Vârful Skala undeva în jurul orei 10.00, după un urcuş sustinut, întrerupt doar de pozele de rigoare şi de pauzele corespunzatoare hidratarii. Panorama care ți se deschide în fata ochilor anulează din nou bătăturile din bocanci și respirația îngreunată. 

De aici, turiștii se grupează practic în două tabere – cei care aleg să se îndrepte către Varful Skolio (2918) si cei care aleg să se îndrepte spre Vârful Mytikas (2917 m), vedeta Olimpului. 

14310461_10154084706463843_1670437432295948103_o

Vârful Mytikas

 

Varful Mytikas in ceata

Varful Mytikas în ceață văzut de pe Vârful Skala.

Nașul sau Acul, după alte surse, nu se află la mai mult de 45 de minute de vârful Skala, însă drumul până la aceasta se face traversând un culoar stâncos destul de dificil şi de periculos, mai ales dacă nu exista vizibilitate deplină, e ceață, plouă sau ninge. Culoarul denumit și Kaki Skala, adică Scara Iadului, presupune atentie la fiecare pas și chiar ham+carabin. Nici nu mai pomenesc de alte lucuri absolut obligatorii – cum ar fi bocancii.

După ce am stat 10 minute și am admirat Varful Mytikas, impunător și suficient de aproape cât să te lase mut de uimire chiar și de aici, am coborat puțin spre hău, să vad cum stau lucrurile pe traseu. Începuseră să se adune norii, ceața era din ce în ce mai densă și pietrele îmi cam alunecau de sub picioare. Am făcut câtiva pași până când mi-am dat seama că, dacă nu ma concentrez suficient sunt șanse mari să mă rănesc. ”Traseul implică scrambling, deci nu vreau sa fiu acolo dacă plouă, mi-am zis”. :) Si am decis să mă întorc.

Mulţi turisti aleg să se opreasca aici sau să pornească spre vârful Skolio, atunci când nu e vreme bună. Și până la urma așa am decis și noi.

Ne întoarcem și pornim la drum spre Vârful Skolio. Siguranța înainte de toate. Recunosc că am privit cu jind la cei care se întorceau dinspre vârf, însă muntele nu te lasă să faci întotdeauna ce vrei tu. Mi-am promis ca voi reveni, și ne-am îndreptat spre Vârful Skolio, unde ne-am odihnit și ne-am pregătit psihic pentru cele 5 ore și jumătate de coborâre până la Cabana Prionia. :)14352097_10154084668163843_5100611008311245505_o

 


Traseu pentru un weekend fericit – de la Mălăiești la Vârful Omu, prin Hornul Mare și înapoi prin Valea Cerbului

11960221_10153226575373843_945680408546799483_n

Există multe feluri în care te poți relaxa la sfârșit de săptămână. Și poate, la fel de multe feluri, în care te poți obosi până la epuizare. Dintre cele două, aș vrea să vă povestesc astăzi, nu despre relaxare, ci despre oboseală, despre genul acela de oboseală, cu care nu te pricopsești de nicăieri altundeva, decât de pe munte.

Libertatea locuiește în munti,

spunea Thomas Mann într-una dintre carțile lui. Și spunea atât de bine!

***

Mersul pe munte e ca o terapie. O terapie care nu dă greș niciodată, al cărei rol e să-ți curețe corpul și mintea, de tot răul pe care l-ai adunat până atunci.  E ca o adiere de vânt la apus, într-o zi de toamnă cu soare, ca o dojeneală de mamă blândă si bună la suflet, ca un echilibru mistic, pe care-l înțelegi abia după ce-ai ajuns în vârf.

Cunosc oameni care merg pe munte în fiecare weekend. Și vara, si toamna, și iarna și primăvara. În fiecare anotimp. Oameni, pe care îi respect pentru atasamentul lor față de natura. Oameni care aleg să se regăsească în pas vioi, cu rucsacul în spate și bocanci în picioare. Oameni pentru care pământul, pădurea, mirosul de brad și de piatră sunt lucruri fără de care nu pot trăi.

Eu nu merg chiar asa de des pe munte, dar merg măcar de două ori pe sezon. Nu pot aștepta vara, dacă n-am vizitat muntele primăvara, nu mă pot bucura de toamnă, dacă n-am urcat măcar o dată pe munte vara. Și tot asa. E un sentiment interesant, de care nu te poți lipsi orice ai face.

Nu e ușor să vorbești despre drogurile tale, mai ales dacă e vorba despre munte.

 

                                   Râșnov – Cabana Mălăiești –  un traseu usor, de circa 3 ore

11225361_10153226576718843_6023675418265429946_n

***      

Traseu Râșnov – Valea Glăjeriei – Mălăiești

Marcaj și timp3 ore, marcaj banda albastră, dificultate medie

tape_blueAm plecat din Râșnov miercuri dimineața, urmând drumul forestier spre Uzina Electrica, care trece prin Valea Ghimbavului  către Valea Glăjeriei și apoi către Valea Malăiești. Am ajuns la destinație în jurul prânzului, tocmai bine pentru o ciorbă la cabană. Urcarea prin pădure este ușor accesibilă până la a doua jumătate a drumului,  unde urcusul  poate deveni destul de solicitant. Cărarea nu e întocmai lină, deși e lipsită de pericole. Traseul ușor, lejer, marcat cu bandă albastră,  l-am parcurs în procent de 100% prin pădure. Eu mai urcasem pe același traseu și iarna, pe cod galben de viscol și ninsoare, când alte trasee sunt complet interzise, așa că, de data asta, urcatul prin pădure mi s-a părut floare la ureche.

Vei trece și tu cu bine  peste cele trei ore de urcat, dacă ai un minimum de exercițiu fizic, dacă nu ți-e teamă de întuneric (prin pădure e mai mereu întunecat, deși n-ai zice) și mai ales dacă suporți, fără să începi să plângi, zgomotele din tufișuri.

Nu ai ce căuta pe acolo, dacă ești slab de inger, nu știi cum arată ursul și n-ai citit nici măcar o dată, ce să faci în cazul în care îti apare în cale. Vorbesc serios! Dacă vrei să urci pe la umbră, când afară sunt peste 30 de grade, și mai ales dacă alegi o altă zi, și nu neaparat weekendul așa cum am făcut noi, bagă de seamă ce-ți spun și nu te abate de pe traseul marcat cu bandă albastră! Nu pierde vremea prin tufișuri după mure și dacă se întâmplă să fie prea multă liniște în jurul tău apucă-te de cântat!

Zona până la cabană e marcată ca habitat natural pentru urșii bruni, asa că, ai toate șansele să le faci din mână de pe cărare. Nouă ni s-a tăiat de cel putin 10 ori respirația.

***

                         

                Valea Mălăiești, de o frumusețe cum rar întâlnești

 

11694106_10153164486978843_1498542357110265773_n

Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele. Frank Herbert

Ca multe alte văi din Bucegi , Valea Mălăieștilor este o vale glaciară, care s-a format în urma alunecării unui ghețar și care coboară frumos, în trei trepte de sub Hornul Mare până la cabană. Undeva, la limita pădurii se află și cabană, la o altitudine de fix 1720 de metri. Imediat în apropierea cabanei se află și un mic izvor, care de cele mai multe ori, dacă nu plouă, rămâne fără apă.

Noi ne-am tras sufletul la cabană, ne-am luat câte un cidru adus în rucsac de acasă și ne-am așezat pe iarbă să contemplăm natura. Am stat așa, cu ochii-n sus, spre crestele munților până la amurg, când a trebuit să ne ducem să ne îmbrăcăm pentru că deja se făcuse destul de rece.

De jur-împrejur, natura se dă în spectacol cum nici nu ți-ai închipuit vreodată. Și o face cu blândete, de parcă te-ar ocroti, pe tine, omul, cel care ai venit aici să-i bătătorești cărările, să-i bei apa din izvoare, să-i lași urme pe stâncile pline de zel.

 

11261199_10153224904943843_8336672870704629374_n

Si de parcă n-ar fi suficient, diminețile la Mălăiești miros întotdeauna a omletă. Și a liniște. Peisajul idilic al dimineții, nu te lasă să vorbești, decât atât cât ai nevoie. De fapt, asta-mi place mult pe munte – tăcerea. Schimbul de priviri dintre oameni. Ochii limpezi. Aerul care te pătrunde de fiecare dată când ajungi pe o culme, vântul arțăgos, ploaia, pietrele umede, zgomotul nefiresc din Hornul Mare.

***

                                               Spre Vârful Omul prin Hornul Mare – 3 ore, 

 

14545_23312_13

A doua zi, ne-am trezit dis-de-dimineață și am așteptat să răsară soarele de după creste. E păcat să ratezi diminețile pe munte. Pe la 9.00 eram deja în urcare spre Hornul Mare.

Ca să ajungem de la cabana  la baza Hornului , am mai urcat aproximativ 2 ore în pas lejer, timp în care ne-am oprit să admirăm peisajul absolut fermecător. Baza Hornului Mare se află la o altitudine  de 2.100–2.200 metri. Până să ajungi aici însă, ai de urcat pe culmi stâncoase și anevoioase pe alocuri. Traseul dinspre Mălăiești spre Omu pare destul de prietenos de jos, dar vă rog eu, să mă credeți pe cuvânt – nu este! Mai ales dacă începe ploaia. Ne-am scos repede pelerinele ( nu plecăm niciodată fără pelerine) și am urcat mai departe.

Orice pas prin Hornul Mare trebuie făcut cu grijă, cu grijă pentru cel care-ți urmează din spate. Nu ai nevoie de mult pentru a provoca o avalanșă de pietre. Iar dacă plouă, șansele să aluneci, cresc direct proporțional cu mărimea stropilor de ploaie. În plus, nici fulgerele nu-ți sunt cei mai buni camarazi, în astfel de momente așa că tot ce trebuie să faci dacă te întâlnești cu astfel de situașii este să continui să urci. Dar să nu te oprești. Nici măcar dacă ești toată murdară de noroi de la gât în jos.

Dacă nu știi cum arată un horn, imaginează-ți 200 de metri diferență de nivel prin bolovăniș. Apoi promite-ți ție, însuți, și celor dragi, că nu vei urca niciodată pe acolo, decât cu foarte mare grijă, cu echipament corespuzător, pelerină de ploaie și bocanci de munte. Și doar vara. Pentru iarnă nu trebuie să-ți faci griji. Traseul e complet interzis dacă ninge.

11143637_10153170984968843_6487531924987007166_n

Eu m-am bucurat de peisaj ca de o întâlnire cu un Dumnezeu îngăduitor.

11990552_10153224907228843_3836558183378610549_n

                                                     Cafeaua n-a avut niciodată un gust mai bun.

***

Înapoi spre Bușteni prin Valea Cerbului , 4 – 5 ore

11836904_10153166551503843_2839856364540807449_n

Traseu – Cabana Omu – Valea Cerbului -Poiana Costilei -Bușteni

Marcaj și Timp – 5 ore, bandă galbenă, dificil.

Distanță – aproximativ – 10 kilometri.

                                  Despre Valea Cerbului auzisem de mai multe ori povești urâte, de la prieteni, care-și blestemaseră zilele pentru că au ales sbanda_galbenaă coboare pe acolo. Dar niciuna dintre povești nu m-a speriat deloc. Ba dimpotrivă. Mi-au alimentat curiozitatea și setea de coborâre pe același traseu. Adică – dacă am coborât Marele Grohotiș din Piatra Craiului – cum de m-ar speria Valea Cerbului? Ar fi ilogic mi-am zis.

Intradevăr – nu m-a speriat. Dar m-a exasperat cu frumusețea și efectul ei de fată morgană, de nesfârșită vale.

Văzută de sus, Valea Cerbului pare destul de prietenoasă, o vale glaciară, care coboară lin până la baza pădurii. Potecile parcă te invită la plimbare. Nu te invită.Traversarea văii este destul de sigură, dar extrem de lungă și de obositoare, chiar și pentru cei cu experiență și genunchi rezistenți. Pe drumul de întoarcere mă gândeam cu nedumerire la cei care aleseseră să urce spre Vârf pe acolo. Mie cred că mi-ar fi luat două zile și tot nu aș fi ajuns vreodată la destinație. Când părea că se termină și că vom ajunge și noi, ca oamenii, măcar la intrarea în pădure, exact atunci îți dădeai seama că urmează să mai traversezi alți 3 kilometri  de bolovani.

Cu toate acestea, Valea Cerbului e una dintre cele mai frumoase văi din țara noastră, pe care, dacă iubești cu adevărat muntele, trebuie să ajungi măcar o dată în viață. 

11924577_10153224912898843_5704184475341413868_n

Am ajuns în Bușteni extenuați, cu nervii întinși la maxim, după o ploaie torențială pe ultima sută de metri prin pădure. Când am urcat în tren eram atât de obosită încât singurul lucru pe care-l puteam face era să mă uit în gol la alți oameni. Dar era o oboseală atââât de plăcută!


1 milion și jumătate sub ochii mei – Coloanele de bazalt de la Racoș

556775

Stii weekendurile alea în care îți dorești parcă să te urci în mașina și să ajungi într-un loc nou, în care să te umpli de energie pozitivă?

Daca ți-e poftă vreodată de o astfel de energie sau ești pasionat de geologie, pietre, istoria pământului și alte nebunii, te invit călduros să te opresti pentru câteva ore, la cariera de la Racoș.

Departe de a fi încă o destinație turistică în sine, Racoș se află în centrul țării, în extremitatea nordică a județului Brașov. Satul (comuna acum, dacă nu mă înșel) nu are mai mult de 3000 de locuitori, cum sunt, de altfel, toate comunele noastre de pretutindeni.

Drumul spre Racos leagă Brașovul de Sighisoara și începe practic din dreptul comunei Hoghiz.  Ajungi aici destul de repede fie cu mașina, cu trenul sau cu bicicleta. Întreabă sătenii și-ai să vezi că te vor îndruma, gesticulând cum știu ei mai bine cu ambele mâini, de parcă viața lor ar depinde de asta. Și poate că depinde. Racoș e un sat cu case sărăcăcioase, într-o palmă de pământ, cu miros de flori sălbatice. Limba lor nu prea ai cum s-o înțelegi. 70% dintre localnici sunt maghiari sau sași. Despre engleză nici nu încape discuția.

Racoș-ul e o binecuvântare pentru săteni de la cineva cu puteri supranaturale. Liniște și pace. Un lac de smarald. Un castel uitat de lume, un pod mișcător vrednic de filmele alb negru și un vulcan stins, tare de demult.

Imediat cum treci granița satului, vulcanul din Cuaternar te îmbie să faci pași prin zgura roșie. Micul Canion, aluzie la Marele Canion din Colorado, Vulcanul de la Racoș a erupt pentru ultima oară acum 10.000 de ani. De-alungul timpului, din craterul vulcanului s-a explotat mult timp zgură, motiv pentru care astăzi peisajul seamănă cu cel de pe Marte. Zona a fost declarată rezervație naturală deoarece, oricât te-ai strădui, rar ți-e dat să vezi un astfel de peisaj în țara noastră.

racos

Racoș – lacul de smarald

La Vulcanul de la Racoș nu mergi decât dacă ești  ferm convins că iubești natura. N-ai să vezi nimic organizat, nicio tarabă de suveniruri, nici un grătar, niciun drum asfaltat.  La Racoș praful din carieră, praf pe care îl simți, îl miroși si îl accepți de la distanță, poate fi singurul tău prieten. Cu puțin noroc, s-ar putea, totuși să te salveze lacul de smarald, dacă ești doar un curios rătăcit prin împrejurimi.

Lacul de smarad, oaza de liniște, terapia pentru globul ocular. Lacul are cel puţin zece metri adâncime şi o sută de metri lungime si s-a format mai puțin în urma topirii zăpezii şi mai mult datorită acumulării apei freatice. E un lac tânăr, care datează de acum zece ani, de când exploatările de bazalt au încetat, iar zona a fost declarată rezervație naturală. Poți și campa acolo, dacă ești amator.

Ei bine, în sfârșit, dacă ajungi la Racoș nu trebuie să ratezi sub nicio forma Coloanele de bazalt. Ele-s vrednicia locului. O să găsești acolo, uitându-le la coloane, urme ale istoriei pământului, de mai bine de 1 milion și jumătate de ani.

Coloanele-de-bazalt-de-la-Racos-Muntii-Persani_07

Puțină lume, prea puțină stie că avem în România un fenomen geologic atât de interesant! E de-a dreptul fascinant!

Coloanele sunt dovezi vii ale eruptiilor de lavă bazaltică, o lavă înceată, care pare-mi-se, că s-ar fi răcit prea repede în drumul ei spre nicăieri și ar fi tensionat roca, scobind-o în fâșii. Nu vă povestesc mai multe! N-are sens. La un simplu research găsiti un million de informații pe internet. Poveștile vin cu precădere din zona Irlandei, unde natura pare să-și fi lăsat mai mult amprenta pentru nesătui de astfel de fenomene.

Pe mine locația m-a cuprins în brațe cu totul și mai apoi mi-a dat drumul, ca să mă pot gândi cu nesaț la ea. Am petrecut o zi întreaga acolo, zi în care am citit, m-am îmbăiat și am admirat de la înălțime pământul, care nu s-ar fi gândit nicio clipă, că va ajunge aici, cu mine.  

Un milion și jumătate de ani, sub ochii mei!